Don't save me. Just stand by me while I save myself.

   "Fear is not real. The only place that fear can exist is in our thoughts of the future. It is a product of our imagination, causing us to fear things that do not at present and may not ever exist. That is near insanity Kitai. Do not misunderstand me, danger is very real, but fear is a choice. We are all telling ourselves a story and that day mine changed." - After Earth

   I am unable to think clear. I am so paralyzed that I just sometimes lay in bed, not moving an inch, only at times consciously breathing. If one asked me what I've been doing lately, I would reply either one of these two: nothing or breathing. I feel crippled. I promised myself a lot of things, a lot of memories to come. A lot of summers and a lot of laughter.. I ask myself "what if I won't make them come true?".. This is fear and it most definitely isn't real. It's just my mind that twists things over and over. My mind that got so tired of just remembering and not quite living. I am lucky though to have so many strengths to remember.

   I got so tired tonight. Part of me tired of explaining, part of me tired of the panic attacks. I guess explaining has gotten to me. I keep telling people why I feel like this, I keep opening up. It took a lot of time and understanding to be able to open up. And when I finally did, I was a weirdo. This is not somebody else here. It's still me, the one you relied on when you were beat, the one you had so tremendous fun with, the one whose shoulder you cried on. I don't wanna cry on your shoulder. I just want everybody to stop questioning and start accepting. That fear is sometimes real for a crippled soul and a crippled mind. If one can't be there, at least they shouldn't do more harm. I wouldn't blame you so much for leaving as I would blame you for staying and in fact not being here at all.

Halloween

   

   Anul asta, de Halloween, m-am costumat in mine si am ramas acasa. Cred ca treaba nu a fost niciodata asa de scary. Am avut masti, costume si dovleci scobiti cu imaginatie, pe parcursul anilor. Am fost la petreceri, mai mult sau mai putin reusite. Dar azi nu. Azi am stat acasa, eu cu panicile mele. Nu m-a speriat vreun monstru, sau vreo vrajitoare, sau cine stie ce machiaj bine realizat, asa de bine cum reusesc sa o fac eu. 

   Am impresia ca m-am saturat pur si simplu sa respir. Pentru ca de multe ori, in timp ce toti isi beau vinul, sucul, apa plata cu lamaie, eu respir. Si stiu ca respir, fiindca ma numar, ma controlez, ascult inima, pun respiratia peste bataile ei, de parca fac muzica si versurile. Nu e simplu sa respiri, jur! 

   Daca mai lipsesc de aici, daca nu scriu asa des, asa mult, sunt doar ocupata sa respir. In mintea mea oricum mi-am scris cat pentru zece vieti. Si abia astept sa le traiesc pe fiecare dintre ele.

Now you see me

   Cum se face ca ajungi sa simti viata cel mai bine, tocmai atunci cand treci prin perioade cand simti ca viata se scurge din tine? E nevoie de un impuls. Un sut in fund care sa te doara pana in moalele capului. Ca sa poti sa apreciezi, sa visezi, sa deschizi ochii spre fericire. Ce a fost nu se mai intoarce, ramane poate in ganduri si suflet, ca sa aline sau sa bantuie. Dar ramane in trecut. Conteaza ce e acum si tot ce va veni. Conteaza si oamenii care, de buna voie si absolut dezinteresat, vor sa fie alaturi de tine. Cei care te vor alaturi de ei. Pentru ca vad toate minunile care sunt in tine. Si vor sa le imparta cu tine pe ale lor.

   Timpul trece oricum, indiferent langa cine stai, indiferent cat iti e de frica. Vrei sa fii langa oamenii de care te inconjori acum si sa ai aceleasi temeri si peste douazeci de ani? Dar peste patruzeci?

   Cand m-a lovit (inca) un atac de panica in masina, in aglomeratie, primul impuls a fost sa fug, logic. Am vrut sa fug de tot, sa nu mai stiu, sa nu mai simt. Sa nu mai simt ca mor. Am spus stop, intr-o fractiune de secunda. De fapt vreau sa stiu, vreau sa simt tot. Si n-am sa mor paralizata de frica la un semafor aglomerat, pe strada de langa casa mea. Am sa mor la "osutadouajdeani" in drum spre luna, lovita cu piciorul in dinti de stra-stra-nepotul meu. Sau inotand cu barbatul meu in Atlantic dupa o partida de dragoste nebuna, tot la "osutadouajdeani", pentru ca am incercat sa imi dobor recordul la tinut respiratia. Sau sus pe platou la Babele, de indigestie de la o saorma cu de toate, ca o baba ce nu voi fi niciodata.

   Sunt mai tanara acum decat am fost vreodata. Si pe zi ce trece tot mai puternica. Rog panicile sa ma loveasca, la invit sa imi arate ce pot. Doar ca sa pot eu mai mult. Pentru ca stiu ca n-am cum sa pierd, ci ies din fiecare incercare mai sus, mai completa. E totul mai cu sens, mai plin, mai bun, mai cu drag primit. Nu am cuvinte sa ma bucur. Am doar zambete sa ofer. Mie si tuturor. Si mai am ani multi de trait deplin, care sa ii compenseze pe cei in care am trait pe jumate sau pe sfert. I just love my life..   

Golul

   " Don't make decisions that can bring you to chaos. To emptiness. The feeling of emptiness in one of the worst. It's something you will never forgive yourself of doing. We are "designed" to live full, to live love. Choices that leave you empty.. don't ever do that. It's something you won't be able to live with, not for a lifetime." Ralu, 09.10.2014.

   Nu stiu daca e senzatie mai nasoala pe care sa o fi trait decat cea de gol. De gol din ala plin de absenta, de regrete, de vorbe nespuse si mangaieri ramase in aer.. doar o mana intinsa. Am gustat senzatia asta, uneori au fost momente, alteori zile, luni si chiar ani. Ani multi si grei, de suflet zburat din piept, de organe smulse, de vid.

   Femeia cu aripi de inger a lasat primul gol. Aici insa a fost un destin care ne-a ras in nas. Noi ne-am dorit sa fim amandoua, sa fim amantrei. Atat de mult incat ea a daramat statistici medicale, a spulberat limite, a fentat moartea, a fost izvor de iubire divina.

  A mai fost golul neiertarii mele. Al plecarii tale. S-a sters in timp, s-a umplut de fericire, de rasarituri dulci pe malul marii. Insa atunci m-a sfasiat si tu n-ai mai avut ce face. Nu ca nu ai fi incercat. Poate trebuia sa iti dai un pic mai mult silinta, nu stiu, acum golul e in tine. Si inca niste goluri multe si marunte, fractiuni de secunda cu inima smulsa din piept, zile in care patul ma imbratisa, iar eu nu vroiam sa ma dau jos, sa infrunt o viata ce parea nedreapta.

   Cred ca am simtit atat de clar si de profund golul incat fug de el ca de necuratul. Nu ma las atata timp cat cred. Nu renunt cat stiu ca mai e un 0,00001% de speranta. Nu imi mai pot asuma goluri pe care sa le duc pe umeri si in piept. E o vina incompatibila cu viata. Golul te poate urmari pana nu mai ramane nici umbra din ceea ce ai fost. Iar eu ma vreau deplina. Impacata. Cu capul sus si zambet strengar in coltul gurii.

   Gol din ala groaznic de plin de regrete a fost. Nu va mai fi. Nu cat timp depinde de mine. Si pana la urma nu depinde decat de noi. Sa traim plin. :)

Poarta asta a fost martora celor mai frumoase goluri din viata mea. Alea pline..

Panica

   "It's never been easy. But I never expected it to be. I am going to fight with all my weapons. As long as I am alive nothing can stop me. A panic attack is nothing more than a panic attack. Yes, you feel like you are dying, or you wish you were dying. None of them works. Fight. You have a lot to fight for." Ralu, 05.10.2014.

   

   Deschid ochii in creierii noptii. Prima senzatie, nu pot sa respir. Inima bate tare, pulsul e razna, simt in tample, simt in stomac, mi se duce in cap, apoi in picioare. Unde dracu sunt? Eram pe plaja, nu? Am inchis ochii pe sezlong, tu te duceai in apa. Stai. Rewind. Nu mi-e cald de la soare. Transpir din crestetul capului. Vad jivinele. Hoasca blonda. Si ailalta. Bag in marsarier. Ma trezesc pe strada. Dar eu sunt la mine in pat! E noapte. Mi-e frica. Toata astea au durat o secunda. Dar pentru mine a fost mult. Incep sa respir. Din adancul pieptului, umplu toracele cu aer, inspir, expir, injur in gand. Injur tot. M-as duce in dormitor sa ii spun, sa urlu, sa stie, sa te scuipe, sa va calce cu buldozerul, sa ma apere asa cum o face de cand lumea.

   Ma ridic in fund. Ma scutur. Ma duc la baie si imi dau cu apa pe fata. Nu mai am fata aia schimonosita de durere. Nu e nici ura. E scarba, poate. Inca ma bantui. Ma asez la loc in pat, beau apa. Nici gand sa imi pun vreun sfert de pastila sub limba pentru ca tu nu esti om. De fumat n-am chef. Ma gandesc la lucruri frumoase in timp ce inspir si expir. Ma calmez in zece minute si pun capul pe perna. Daca stiu ca eu voi fi singura ta amintire frumoasa, atunci cand te va lovi un atac de panica in mijlocul noptii, inseamna ca sunt rea(lista)? 

Un an..

   Acum un an scriam prima postare pe blog. Cat de repede s-a dus un an.. si cum totusi unele momente au trecut cu incetinitorul. Am insa amintiri frumoase, inceputuri bune si solide. Si ma indrept in acelasi timp catre sfarsituri pe care le doream de mult.

   Va multumesc pentru ca ma cititi! Si va las cu cea mai frumoasa amintire a mea din anul ce a trecut.

De ce? De ce..

   "I haven't moved a bit. I only know I'm alive because of the headache and the wet pillow, filled with my tears.. You look amazed seeing me like this, so thin.. well I'm your work of art, baby. Nail me to your wall next to your ECDL.. And by the way.. Just how many times do you think you can kill me?"

   De cand m-am intins in pat nu m-am miscat. Era ora unu cand m-am uitat la ceas, acum e cinci patruzeci. Sticla cu apa e neatinsa. Am pe mine toate hainele cu care am intrat in casa, as vrea probabil sa fug, dar unde fug de mine? Cred ca inca sunt vie, pentru ca ma doare capul ingrozitor si simt sub ceafa perna uda de atatea lacrimi. Putinul machiaj din jurul ochilor s-a scurs peste tot si cand imi mai trec degetele peste ochi raman dare negre.

   Lumea incepe sa se agite dincolo de geam, mie nu imi pasa ca s-a facut zi. Nu mi-e foame, nici sete, nu vreau la piscina, nu vreau sa deschid mailul sa ma apuc de munca. Orice zgomot mi se duce in moalele capului. Lumina ma deranjeaza, dar nu ma ridic sa trag draperiile, incerc sa inchid pleoapele umflate.

   Am momente cand ma intreb : "de ce?". Astea le preceda pe cele in care lacrimile imi curg mai abitir. Cu mainile manjite de rimel, ma sprijin de pereti si ma duc la baie. Evit sa ma uit in oglinda, dar pana la urma dau de mine. Ma vad acum schimonosita si nu ma recunosc. Imi vin flash-uri din seara trecuta. Ma uitam in oglinda din parasolar si zambeam..

   Pun o pastila de vitamina C intr-un pahar. Torn apa peste ea, pe langa pahar, pe mine. O beau si ma intind. Cu o seara inainte mancam vesela lachmacun. Acum tot stomacul mi se revolta. Deja vomit in cascada toate imaginile, toate vorbele, toate jignirile. Doua zile mai tarziu, nimic schimbat, doar ma asigur ca evit mereu oglinda, pentru ca nu ma mai suport. Doua saptamani mai tarziu sunt groaznic de slaba, nu mai am lacrimi dar am multe cosmaruri. 

   Ma vezi si te minunezi de cat am slabit. Nu m-am infometat. Organismul meu a reactionat la ceea ce creierul nu mai putea duce. Iti plac femeile cu forme poate, iar eu nu mai sunt una dintre ele. Nu prea am fost niciodata "una dintre", intre noi fie vorba. Sunt opera ta. Bate-ma in cuie langa una dintre diplomele tale. Ca sa ma vezi cand te culci si cand te trezesti. 

   Ti-am dat o palma deci sunt violenta. Am iubit deci sunt curva. Am vrut sa dorm deci sunt lenesa. Am tras de bani, ca sa ai tu ce fuma, pentru ca ii cheltuiai pe ai tai cu alta, deci sunt zgarcita. Fac cateodata atacuri de panica deci sunt nebuna. Nu ma maimutaresc non stop, deci sunt prea serioasa si plictisitoare. Nu am un job platit mizerabil deci nu sunt constanta. Ti-am iertat prea multe deci sunt proasta.

   Cand am inceput sa ies, sa ma bucur de mici placeri ale vietii, ai zis zeflemitor: "ce-ti mai merge, ha ha ha". Esti invidios ca traiesc? Cam de cate ori vrei sa ma mai omori?