De ce? De ce..

   "I haven't moved a bit. I only know I'm alive because of the headache and the wet pillow, filled with my tears.. You look amazed seeing me like this, so thin.. well I'm your work of art, baby. Nail me to your wall next to your ECDL.. And by the way.. Just how many times do you think you can kill me?"

   De cand m-am intins in pat nu m-am miscat. Era ora unu cand m-am uitat la ceas, acum e cinci patruzeci. Sticla cu apa e neatinsa. Am pe mine toate hainele cu care am intrat in casa, as vrea probabil sa fug, dar unde fug de mine? Cred ca inca sunt vie, pentru ca ma doare capul ingrozitor si simt sub ceafa perna uda de atatea lacrimi. Putinul machiaj din jurul ochilor s-a scurs peste tot si cand imi mai trec degetele peste ochi raman dare negre.

   Lumea incepe sa se agite dincolo de geam, mie nu imi pasa ca s-a facut zi. Nu mi-e foame, nici sete, nu vreau la piscina, nu vreau sa deschid mailul sa ma apuc de munca. Orice zgomot mi se duce in moalele capului. Lumina ma deranjeaza, dar nu ma ridic sa trag draperiile, incerc sa inchid pleoapele umflate.

   Am momente cand ma intreb : "de ce?". Astea le preceda pe cele in care lacrimile imi curg mai abitir. Cu mainile manjite de rimel, ma sprijin de pereti si ma duc la baie. Evit sa ma uit in oglinda, dar pana la urma dau de mine. Ma vad acum schimonosita si nu ma recunosc. Imi vin flash-uri din seara trecuta. Ma uitam in oglinda din parasolar si zambeam..

   Pun o pastila de vitamina C intr-un pahar. Torn apa peste ea, pe langa pahar, pe mine. O beau si ma intind. Cu o seara inainte mancam vesela lachmacun. Acum tot stomacul mi se revolta. Deja vomit in cascada toate imaginile, toate vorbele, toate jignirile. Doua zile mai tarziu, nimic schimbat, doar ma asigur ca evit mereu oglinda, pentru ca nu ma mai suport. Doua saptamani mai tarziu sunt groaznic de slaba, nu mai am lacrimi dar am multe cosmaruri. 

   Ma vezi si te minunezi de cat am slabit. Nu m-am infometat. Organismul meu a reactionat la ceea ce creierul nu mai putea duce. Iti plac femeile cu forme poate, iar eu nu mai sunt una dintre ele. Nu prea am fost niciodata "una dintre", intre noi fie vorba. Sunt opera ta. Bate-ma in cuie langa una dintre diplomele tale. Ca sa ma vezi cand te culci si cand te trezesti. 

   Ti-am dat o palma deci sunt violenta. Am iubit deci sunt curva. Am vrut sa dorm deci sunt lenesa. Am tras de bani, ca sa ai tu ce fuma, pentru ca ii cheltuiai pe ai tai cu alta, deci sunt zgarcita. Fac cateodata atacuri de panica deci sunt nebuna. Nu ma maimutaresc non stop, deci sunt prea serioasa si plictisitoare. Nu am un job platit mizerabil deci nu sunt constanta. Ti-am iertat prea multe deci sunt proasta.

   Cand am inceput sa ies, sa ma bucur de mici placeri ale vietii, ai zis zeflemitor: "ce-ti mai merge, ha ha ha". Esti invidios ca traiesc? Cam de cate ori vrei sa ma mai omori?

Titanic.. and true..

   Unele femei, foarte putine ce-i drept, isi gasesc jumatatea, sufletul pereche, "that once in a lifetime", din prima. Sau maxim din a doua. Altele nu au noroc, nu deschid ochii, nu se apreciaza pe ele indeajuns incat sa nu inghita mizerii, deci saruta (foarte) multi broscoi pana sa il cunoasca pe EL. Primesc intre timp etichete. Ca schimba barbatii ca pe sosete, ca sunt curve, ca sunt femei usoare, fara sa stie cineva cu adevarat ce se ascunde in spate, in spatele ala unde plangi si doare.

   Barbatii (cu b mic) isi doresc langa ei "femei-maicute", executante ale ordinelor si dorintelor lor. Si se aleg de multe ori cu fetiscane cu trecut mult mai patat decat al celor pe care le socotesc curve nestatornice. Apoi, inevitabil, se dau cu capul de pereti, isi plang in pumni si ce naiba mai fac ei. Prea tarziu si degeaba.

   Lucrurile astea nu sunt general valabile. Exista si (foarte) putine femei de pastrat si iubit. Si exista si (foarte) putini barbati la fel.

   Un individ spunea ca el ca barbat are voie cu mai multe. Ca poate iubi doua femei odata. Ca fiecare din ele trebuie sa-l astepte cuminte. Dar ele n-au voie. Sa traiasca. Sa iubeasca. Nu. Niciodata. Trebuie sa fie supuse, sa ierte, sa taca, sa nu ii perturbe lui gandurile.. Say what??? 

   Trecutul te transforma in ceea ce esti azi. Daca incepi sa ti-l modifici ca sa dea bine, n-o sa mai fii tu. O sa fii o maicuta prefacut-neintinata. Si el parca se indragostise de tine?! Eu sunt o femeie cu trecut. Care a sarutat broscoi. Si daca imi cauti vina in asta, da vina pe tine in primul rand, pentru ca esti unul dintre ei. Si nu te mira cand intr-un final voi straluci la bratul cuiva. Nu al tau. Ci al barbatului care nu-mi contabilizeaza dezamagirile sau binecuvantarile trecutului. El tine cont doar de fericirea noastra impreuna, plecand din singurul moment care conteaza. Cel in care ne-am gasit.

   Sa incepi o casnicie cu cineva care te vrea altfel, care vrea pe langa si alte doua, noua, care iti gaseste vina in orice, ar trebui ca e un lucru crunt. In filmul Titanic era o replica a lui Rose catre logodnicul ei nepasator si gelos. "I'd rather be his whore than your wife." Si cate dreptate e in doar cateva cuvinte..

Trepte..

   Dupa cateva luni de chin, o atingere a marii care mai rau mi-a facut, pentru ca a fost asa scurta si trista, dupa multe nopti nedormite, in care eram ca intr-un cosmar continuu, dupa figura lui care ma speria si multe apeluri la care nu aveam puterea sa raspund, dupa toate astea am cazut complet. Am clacat.

   Tin minte drumul, era acelasi ca atunci cand mergeam spre spital in copilarie, in plina criza de apendicita. Ceata diminetii se amesteca in mintea mea cu vorbele de atunci ale mamei. Acum nu mai eram la ea in brate, eram prabusita pe bancheta, tremurand.

   Am vrut tigari. Eram slaba-moarta, nemancata de saptamani, dar vroiam tigari. M-am asezat pe trepte cu tigara aprinsa si cu telefonul in mana. Ma gandeam cum de eu am ajuns pana acolo. Atat de doborata, atat de jos. Chiar daca raspunsurile mi-au venit instantaneu in minte, am scris scurt: "Vino. Salveaza-ma.".

   Cand l-am vazut imi doream doar sa mor, sa se termine. Nu intelegea prea bine ce era cu mine, de ce asa rau, de ce nu mai vedea nimic in ochii mei, decat teama. Insa pentru el deja nu mai conta sa inteleaga. M-a scos la aer, mi-a dat apa si mi-a aprins o tigare. Mi-a zis: "Gata mergem! Mergem oriunde, dar mergem!".

   Nu l-as fi crezut vreodata in stare de atata sange rece. Inapoi in masina, valuri de emotii si sentimente maturau cu mine, in vant, pe asfalt. Stiam ca nu trecuse furtuna, dar macar acceptasem sa n-o infrunt singura. Acceptasem sa il ranesc, desi asta ma omora mai repede ca orice, pentru ca stiam ca vrea sa fie langa mine. Ma tinea de mana si ma mangaia. Imi spunea ca o sa fie bine. Tata se uita la noi in oglinda retrovizoare, cu lacrimi in ochi. Era durere. Dar cred ca era si fericire. Pentru ca vedea si simtea ca cineva ma iubeste la fel de mult ca el. Nu asta isi doreste orice parinte pentru copilul lui?