untitled6.rlk

   “Adevarata fericire inseamna sa te bucuri de un prezent care te satiface pe deplin”

Vad si acum, la fel ca atunci, Transfagarasanul scaldat in soare. Imi pastrasem ochii de copil, niciodata nu am renuntat la ei. Atunci insa ochii mei erau mai mult ca oricand curiosi si dornici. Minunatia care mi se infatisa depasea orice imaginatie. Simt apa rece din cascada mea, aveam picioarele goale si sufletul imi radea. Drumul anevoios nu m-a speriat. M-am speriat doar cand am ajuns sus pentru ca acolo a disparut tot. Acolo intr-o cabana de lemn, langa cea mai limpede apa, Dumnezeu mi-a intins mana. Si i-am intins-o si eu pe a mea. Am stat. si a stat si timpul in loc. Nici nu stiu cat a trecut, nu mai auzeam nimic in jur, eram atat de mica fata de cerul care se intindea la nesfarsit. Dumnezeu luase o pauza si statea jos alaturi de mine. Mai real decat putea sta vreodata orice om.

Si la asta ma intorc mereu si ma gandesc. Ma gandesc ca daca eu l-am intalnit exista. Ca a fost cu mine in clipele bune si in cele rele. As vrea sa descopar mai mult dar inima nu mi-a dat niciodata pace. Am cautat linistea in alte locuri decat in mine, in brate care ma primeau sa ma odihnesc. Pentru ca in mine a fost liniste doar o data. Am atata dragoste de dat incat simt ca ma inund in ea. O ofer oricui, oricand. Asa am gresit mereu, iubind prea mult si de asta nu m-a inteles nimeni. Am suferit mai mult decat isi poate cineva imagina. Si pare atat de aiurea ca o persoana asa puternica cum sunt eu sa sufere atat. Nu m-au durut loviturile. Nu m-au durut ochii plini de ura, nici judecatile pe care lumea le-a asternut rand pe rand. M-a durut sa primesc bucati din inima mea inapoi. Pentru ca am vrut ca o parte din mine sa ramana pentru totdeauna acolo unde am last-o eu. Dar nu a fost nevoie iar eu n-am mai stiut ce sa fac cu atata dragoste. Am asternut-o peste el pe toata dar l-am facut doar sa se simta incoltit, a fugit, s-a indepartat.

Dragostea nu ar trebui sa sperie. Eu o ofer cu drag si din suflet. Nu stiu ce sa mai fac ca el sa se deschida. Am vrut sa ii stiu toate secretele si defectele si bucuriile si durerile. Doar ca el nu a fost invatat sa le arate. E un suflet chinuit si iubirea mea il sperie.

Trecutul meu nu l-as schimba nicicum. Chiar daca ma gasea pe trepte reci unde asteptam cu lacrimi in ochi iubirea. Si primeam in schimb cuvinte pe care o inima deschisa si sincera nu merita sa le auda. Asteptarea ma omora incet si tot nu as fi schimbat nimic. Am mers mai departe. M-am ridicat atat de murdara, plina de noroi si praf. Si cate cineva m-a scuturat, mi-a spalat fata si mainile si mi-a dat haine curate si o gura de apa rece. Pana dragostea mistuia iarasi tot.  Asa a facut si el. Ma intreb cand va disparea. Imi e mereu frica de fiecare clipa cand il vad, sa nu fie cumva ultima. Se va ridica si va pleca ca si cum nu a fost. Mi-e frica sa il ating, mi-e frica sa il strang in brate, mi-e frica sa nu se faca bucati sub atingerea mea pe care nu o mai suporta. Nu mai pot sa ii vorbesc de teama sa nu il supar. Si totusi fac toate greselile posibile. Mi-e teama sa ma mai misc, sa mai respir, sa mai intind mana. Tin toata dragostea in mine si asta ma omoara. As vrea sa ii sopesc ca nu vreau nimic rau. Dar orice adiere poate aduce furtuna.

Ma intorc in locul meu si ma asez. Vad cabana si apa limpede. Stau incercuita de munti, aparata ca su cum as fi in pantecele mamei. Si astept. Astept mereu. Sa se faca liniste si Dumnezeu sa ia o pauza. Sa se aseze alene langa mine. Sa imi ia dragostea din suflet si sa o dea lumii. Of..Doamne, te rog, mai ia-ma o data de mana..