7297

   E mult timp, mult prea mult.

   Nu stiu ce ma asteptam, sa fie mai usor cu timpul, sa fie mai simplu de gestionat, mai simplu sa ma inteleg, mai simplu sa ma ridic? Nu prea e nimic din astea. Sunt foarte multe informatii, sunt ani si ani in care am adormit cu carti in brate sau cu telefonul cazut pe nas. E mult timp in care m-am documentat, ducand lupta vietii mele, la propriu. 

   E foarte greu sa gasesti un sens in cea mai mare suferinta, eu simt ca il gasesc cateodata, apoi parca imi scapa printre degete si ma urc din nou in carusel. As vrea atat de mult, atunci cand ma dau jos pentru un timp, mai scurt sau mai lung, sa raman jos, sa nu ma mai urc niciodata. Ce ma impinge? Ce nu ma lasa, ce ma trage inapoi?

   Am uitat sensul normalitatii mele pe undeva? Si daca da, unde? La Sfinx, in mare, pe sezlong la piscina, in manusile pe care le-am folosit pe tiroliana, in blana lui Maxi, in vreun taxi care ma aducea din club dupa o noapte de dans nebun, in vreo camera de hotel unde imi odihneam corpul perfect rumenit de soare? Nu-mi mai aduc aminte daca asa e, daca am avut vreodata normalitatea.

   Ma uit la cifrele astea, e o viata, e toata viata mea de adolescenta si de adult. Eu alta nu stiu. Nu stiu cum e sa nu ruleze "what if?" in background. Nu m-a salvat nimc pana acum, nici macar barbatul care m-a iubit ca pe o icoana. "Nu pot sa raman aici.. nu pot sa stau in soarele asta, imi arde sufletul..". Asa i-am zis. Nu-mi venea sa cred ca o zic si nici lui ca o aude, apoi ochi plini de lacrimi si un drum de 225 de kilometri din care nu mai stiu nimic, in afara de o oprire in care eram cu ochii pe sensul celalalt de mers, la toata lumea care se ducea sa traiasca viata mea iar eu ma intorceam spre nicaieri.

   Cand ma intreaba cei care sufera de GAD, ca si mine, daca asta se va termina, simt ca ii mint. Le spun ca o sa fie bine, asa cum imi spun si mie. Le spun ca o sa fie momente minunate dincolo de toate astea. Inca mai cred asta, nu stiu daca voi inceta vreodata sa cred, e o minune ca inca mai cred, stiu.. Dar de un an viata mea nu mai e la fel. E ca un film prost la care trebuie sa ma uit si abia astept reclamele ca sa respir.

   Cand o sa postez aici de la mare, atunci voi fi vindecata. Nu de GAD. Asta nu va trece, am acceptat. Ci de gandurile care imi spun ca nu se poate.

   Ever onward...

Panicile: ziua 7021

   Cand au inceput? Nu mai stiu exact. Era cu siguranta in 1997, undeva pe la inceputul anului. Asa ca printr-un search "cate zile sunt de la data", am pus ziua mea din ianuarie, ca sa aflu a cata zi e, de cand nu mai e nimic cum era. Nu ca m-ar ajuta foarte mult, pentru ca atunci cand era asa cum era inainte sa fie asa, eu eram un copil. Nu am fost o adolescenta fara panici, o tanara fara panici, o femeie fara panici. Da, viata so far a fost minuntata, dar muzica de fundal a fost data de momentele in care ma sufoc pana la lesin.. 

   Era '97, mama intinsa pe un pat de salon intr-un spital din Centrul vechi. Ii dusesem un desen cu noi trei si ea voma pana la epuizare, a vomat inclusiv pe desenul meu. Atunci i-am zis ca nu mai vreau s-o vad, niciodata. Am revazut-o in Elias, intr-un salon unde mai murea cineva, apoi inca aproape un an, acasa. A mai trait un an pe care nu mai trebuia sa-l traiasca si a facut-o pentru mine. Si apoi viata s-a schimbat radical si panicile n-au mai plecat.

   Cand vad numarul asta, 7021(desi poate fi plus/minus 30-60 zile), ma incearca doua senzatii. Imi vine sa rad, pentru ca la asemenea numere doar "Tanar si nelinistit" a mai ajuns. Si imi vine sa urlu pentru ca ma simt ca o vita marcata cu fierul incins, de o problema care nu e o boala, dar nu e nici ceva de neglijat, de mila unora(pe care o urasc din adancul sufletului), de evitarea altora(pe care nu-i judec dar nici nu-i plac) si de o compasiune care ma zgarie pe creier.

   In cele 7021 de zile am facut un liceu bun si greu - mi-a placut, desi toti profii si colegii stiau ca eu sunt "aia orfana". Am facut o facultate grea - nu mi-a placut, a fost cam singura alegere dupa ce primele doua au picat. Am facut un master - mi-a mers la suflet si mi-a ascutit mintea. Am luat examene cu brio, am luat tot ce era de luat. Am urcat pe munti si am inotat in largul marii. Am iubit, am urat, am ras, m-am logodit, m-am despartit. L-am cunoscut pe Iubire, care e terapia mea cea mai de pret. M-am tatuat. M-am imbolnavit si m-am vindecat. Am vegheat, am ajutat, am plans.

   Poate imi voi numara mereu viata asa, in zilele astea, zilele care au trecut de cand am murit si am invatat sa invii zilnic, ca sa pot trai asa, cateodata pe jumatate moarta, cateodata uitand de tot si fiind mai vie ca oricine. Cert e ca am obosit atat de tare sa ma intreb. Stiu sigur ca mai vine o vara si asta e indeajuns pentru mine acum. Ca sa pot zambi si respira.

   

Panicile

   Bine ati venit! De mult nu m-ati mai vizitat, nu credeti? Chiar imi era dor sa ma sufoc si sa lesin pe strada, sa dau cu curu de asfalt. Imi era dor sa ma duc cu tata de mana sa imi cumpar tigari. Sa plang in perna pana ma invinetesc. Sa imi ia doua ore sa imi fac un dus. Tare dor imi era!

   Acum multi ani cineva a facut o greseala. Ma rog, asta s-a tot repetat in viata mea, cu cineva care face o greseala pe spatele meu. Deci, acum multi ani cineva a facut o greseala. Un medic a facut o greseala. Nu a recunoscut niciodata in fata mea ca a gresit, din contra mi-a zis ca eu am "figuri". Greseala asta o platesc eu, de ani de zile, uneori zi de zi, inclusiv astazi cand a venit tata cu o punga de dulciuri, pe care eu n-am fost in stare sa cobor sa le iau. Am auzit de atatea ori ca trebuie sa ierti pentru a merge mai departe. Nu trebuie sa ierti. Nu trebuie nici macar sa mergi mai departe. Nimic nu trebuie, dupa cum am aflat dupa niste sedinte de psihoterapie si multe zeci de milioane mai tarziu. Nu trebuie. Eu nu sunt Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa te iert pentru ca mi-ai dat viata peste cap. In plus nu mi-ai cerut niciodata iertare.

   Cat de greu e? Haha. Nu e greu, e iad. Trece? Nu stiu. Ce mi-a rapit? Ani din viata, momente, lacrimi, pe care trebuia sa le plang de fericire. Mai pot zambi? Da. Cateodata, pentru ca stiu ca viata ma va razbuna. Alteori pentru ca viata imi da clipe de fericire, construite pe durere, ca s-o acopere, chiar daca sunt un om rau pentru ca gandesc rau. Uneori sunt rea, atunci cand sunt revoltata, asa cum sunt acum..

Cum se face..

   ...ca atunci cand intalnesti un barbat misto, cel putin asa pare, care pare dispus sa aiba grija de tine si chiar are, alaturi de care te simti bine si razi mult, care te ia de acasa (!!!!!) si te mai si aduce inapoi, atunci si tocmai atunci ies din dulap toti scheletii?

    Si nu, nu e vorba de rochiile alea in care arati ca un schelet, pentru ca stii ca grasa nu vei mai fi vreodata. E vorba de scheletii celor pe care ii plimbai cu masina ta si nu-ti dadeau nici macar treijdelei de motorina, de cei care se impacau cu prietena fix cand pareau mai baieti buni de luat in calcul, cei care te lasau sa cari plase in timp ce ei vorbeau la telefon, cei care nu radeau la nicio gluma de a ta, dar se hahaiau ore in sir cand zicea un tovaras "pulamea". Toti aia din cauza carora ai incetat sa mai speri in barbati "normali", pentru ca normalitatea devenise simpla: deszapezit masina, mainile zgariate de la racleta, drum pana la mama naibii, plateste tu nota de data asta, am uitat cardul acasa, ah e 1 martie, se da martsior?, iti iau alta data, nu ma duci pana acasa? Sau, condu jumatate de Bucuresti, de preferat aglomerat, executi o mancare buna, halit, auzi, ma vad cu un prieten, hai iesim maine la film.

    Mai exista barbati misto care nu se transforma in cosmaruri pentru ca te-au inselat cu.. sa zicem "cea mai buna prietena"? Sau care nu au vreo iubita de acum zece ani de care sa fie inca indragostiti? Barbati pregatiti de dragoste? Mai sunt? Hello? Mi-e teama..

Prima si ultima zi la corporatie.

Ziua de luni, 13 iulie, va ramane memorabila pentru mine. Am facut un lucru pe care nu ma asteptam sa-l fac, ba mai mult, jurasem sa nu-l mai fac vreodata atunci cand mi-am incheiat contractul la fostul job si am devenit freelancer.    Mboon.    Cu inceputul. Saptamana trecuta, un amic m-a recomandat pentru un job corporatist. A doua zi eram la interviu si obtineam postul. Un post de Project Manager care suna si se anunta minunat, cu beneficii multe, cu posibilitati infinite. Eram wow si decisa sa imi schimb viata profesionala. A doua zi deja luam cina cu directoarea si viitorii colegi. Luni urma sa incep.    Cu mijlocul. Vine ziua de luni. La noua fix eram in birou cu entuziasm la cote alarmante. Stiam ca va fi greu sa ma adaptez unui nou program de lucru dar ma gandeam ca salariul imi va da aripi mai ceva ca un red bull. De la inceput am simtit ca peste tot e frig. Dar frig din ala de iti vajaie capul si iti ingheata sangele. Intre timp am aflat ca asa e setata climatizarea si asta nu se va schimba si ca ma voi "obisnui", asa cum au facut.o si ceilalti. Am facut de peste cinspe ori pipi in cele noua ore petrecute acolo, ultimele trei-patru ori a fost hematurie. Pipi cu sange, ma scuzati. Am incercat sa rezolv problema urinara stand pe o piatra calda pe acoperis. Locul de fumat.    Din "lunch" asigurat de companie am ajuns sa mananc prost si pe banii mei. Un viitor coleg venise ce-i drept cu caserole de acasa la prima ora, dar m-am gandit ca e el mai bio-eco.. Well, wrong. Fiecare manca ce isi aducea de acasa sau isi cumpara. Eu am dat treijdelei pe Mc, pe o salata bulgareasca si vreo zece lei pe apa. Pe apa?? Da. In birou era o butelca de Cumpana, goala. Au sosit butelci pline spre sfarsitul zilei. Desi m-am oferit sa o pun in aparat daca ma ajuta cineva, singurul "barbat" din incapere mi-a zis ca trebuie sa il asteptam pe celelalt coleg pentru ca ei doi "o pun" impreuna. Ca nouaspe kile e grele..    Job-ul meu minunat consta in a face o munca perfect potrivita si pentru cei cu doispe clase, nu neaparat cu bac luat. Dat telefoane, inregistrat firme, contactat telefonic firme, facut dosare. Si inca niste chestii pentru directoare. Si facut cafea sau ceai pentru cei ce vin la intruniri. Deci eram manager de proiecte peste proiecte care nu existau. Initial am inteles ca tipa de pe post pleaca in afara. Fals, pleca in alta parte, evident pe un alt salariu.    La ora unu, toti au spart usa pentru a iesi in pauza. Au "spart usa" fix pe modelul comunist pe care mi-l aduc aminte, de cand mergeam cu ai mei la ei la munca, copila fiind. Mi se parea amuzant ca la ora patru "spargeam usa". La sfarsitul programului, mai aveam jumatate de ora in care nu faceam nimic, dar nu am putut pleca. M-a atentionat un coleg ca nu da bine, ca daca se formeaza o parere aia ramane. Say what?? Nu voiam sa defilez in curul gol prin birou, voiam sa plec pentru ca consumam aerul degeaba. Si parerea mea era ca deja faceam prea mult pipi. Ca aveam deja febra si ma prelingeam pe scaun. Ca simteam ca imi sapa creierul cutia craniana, ca va evada si va pleca. Nu inainte de a ma scuipa pe buna dreptate. Asa ca am stat toti letargici, pana cand pe monitor a aratat 18:00, moment in care lumea s-a imbluzit la lift. "Spart usa" again.    Cu sfarsitul. Am plecat de acolo pe sapte carari si nu eram beata. Eram dezamagita. Ca in Romania vin straini care sa isi bata joc pe bani putini. Ca te trimit in vacanta la Nisa si te trezesti in cort in Vama, cum ar veni. Sau la un "doua stele" cu geamurile sparte.    Am plecat plangand, obosita fizic si psihic, si fututa si cu banii luati, aia de motorina, aia de parcare, aia de mancare. M-am pus in pat cu ochii rosii de la clima dracului, cu sticla calda intre picioare si cu febra. M-am trezit cu frisoane, cu gatul praf, cu ochii praf, cu febra la locul ei. Am coborat la farmacie si abia am ajuns acasa, efectiv picioarele nu ma mai ascultau, aerul de afara simteam ca ma imbolnaveste.    De ieri ii admir mult mai mult pe cei care accepta toate astea. Ii admir pentru ca indura. Eu nu pot indura. Si mai mult decat atat, eu am prea multe resurse si prea multa determinare ca sa indur. Da, sunt voci care isi fac griji pentru pensia mea, pentru veniturile mele, pentru "inconstienta" mea, pentru ca "ce viitor am eu cu traduceri si bijuuri?". Poate ma apuc de videochat. Poate ma apuc de maturat scari de bloc. Poate o sa castig la loto.    Wtf?? Cainele moare de drum lung.. din pacate. Eu traiesc bine si fara grija altuia. Ceea ce va doresc sincer si din suflet si voua!

Judecati si fericire

   "I'll tell you all about it when I see you again.."

   De ce simt oamenii nevoia sa judece? Fara sa cunoasca o situatie, fara sa cunoasca un om cu adevarat, fara sa ii stie noptile fara somn si pline de demoni sau zilele cu atata fericire, ca inima ar vrea sa explodeze atunci si acolo, ca mai plin de atat nu exista si asa vrea sa fie un sfarsit. Plin.

   Mi se pare de o ipocrizie fara margini sa judeci viata cuiva. Atata timp cat nu sta cu tine in casa, cat nu ii dai de mancare, nici nu-i platesti tampoanele, nici nu-i zambesti cand se trezeste si nici lacrimile nu i le stergi si nici bucuriile nu i le impartasesti. De ce esti mai bun pentru ca ai un job in corporatie? Pentru ca esti avocat si influentezi vieti? Pentru ca esti medic si salvezi vieti?

   Inca tin minte vremea comunista. Foarte reprezentativ era sa ai pe usa de la intrare numarul apartamentului si apoi titlul si numele. Da, TITLUL, ing. Popescu, dr. Ionescu, av. Ghita, gunoier Andrei (n-am vazut, dar de ce nu??). Asa si acum, ne vrem vestici, desi nu stim exact ce inseamna asta in afara de faptul ca aia castiga bineee. Dar defilam cu titlurile noastre comuniste, cu sabloanele de munca la program, cu cat esti mai ocupat, cu atat esti mai bun. Si mai depresiv si mai singur si mai trist si mai fara capatai.

   Mamele care aleg sa isi creasca copiii si sa lase sotii sa munceasca, sa rasfete familia, sunt catalogate ca niste casnice triste, care intind mana la barbat pentru bani de pedichiura. Barbatii care nu se casatoresc sunt gay cu siguranta. Femeile care sunt singure sunt prea curve ca sa le mai ia cineva.

   Si eu? Eu sunt cate putin din toate. Pentru ca imi permit o zi la piscina in miezul zilei sunt o vaca lenesa. Pentru ca nu am cont privat de pensii sunt o inconstienta. Pentru ca am treisunu de ani si nu sunt "asezata la casa mea" sunt o defecta. Pentru ca nu profesez pompos sunt o proasta. Pentru ca fac in sfarsit, dupa ani de facultate (si a fost si greu si am invatat, da??), ani de master, ani de job, ani de traduceri si ochi bulbucati in monitor, ani multi si grei de panici sufocante, pe care nu le va intelege nimeni vreodata si jur ca nu trebuie, dupa toate astea sunt LIBERA. Nu-mi pun titlul pe carti de vizita, nu-mi fac un CV de zeci de pagini (mda, am vazut si d-astea..), ma prezint simplu si reprezentativ: sunt Ralu, creez.

   Daca e vreo problema in asta, nu e problema mea. Imi pare rau sa rup prietenii pentru asta. Imi pare rau sa intorc spatele pentru ca i se umfla unuia sau altuia vena corporatista sau pipota de muncitor asiduu. Si nu-mi pasa si mi-e bine cand nu-mi pasa. Poate n-o sa-mi bubuie niciodata cardul ca altora. Dar o sa-mi bubuie inima de fericire, ca si pana acum, pentru o mie de vieti.

    

In loc de titlu

   Stau de doua ore in fata calculatorului. Am deschis blogul cu gandul sa scriu si m-am trezit ca mi-e greu sa imi astern gandurile. Sau poate teama. Si ma decisesem ca nu mi se mai face teama niciodata.. Am vreo cinci ferestre deschise, una dintre ele e youtube-ul, unde am pus niste melodii de vara. Ma simt atat de singura ca inima imi urla mai tare decat boxele date la maxim, decat vecinii dezaxati care se cearta. 

   Si de fapt sunt singura, pentru simplul motiv ca nu respira nimeni in aceeasi camera cu mine si de lucrul asta mi-e dor tare. Ma uitam mai devreme la cupluri care treceau mana in mana pe strada si incercam sa imi fac cate un scenariu pentru fiecare. Stiu ca relatiile nu sunt asa cum par din exterior, ca sunt mai nasoale sau mult mai frumoase, niciodata asa cum par. Iar mie imi vine sa plang, sa urlu, sa sparg, sa arunc totul pe fereastra si cand ma trezesc dimineata sa fiu si eu mana in mana. In fiecare dimineata.

   Cred ca m-am uitat pe toate pozele pe care le am. Si m-am vazut in unele dintre ele asa cum nu ma mai vad acum, razand asa cum o fac atunci cand nu sunt doar fericita, ci am si infinita incredere in persoana de langa mine, cand mi-e bine, cand nu adorm si nu ma trezesc singura, cand nu gatesc doar pentru mine, cand nu conduc cu ganduri inundand noaptea. Mi-e bine si acum, doar ca nu mi-e bine cu totul si nu vad sens pentru care intr-o singura viata pe care o am sa imi fie altfel decat bine cu totul. Pentru ca nu banii, nu succesul, nu diplomele, nimic din astea m-au facut vreodata sa rad cu totul, desi atunci credeam ca si asta e motivul fericirii. E motiv dar prea mic. Sentimentele m-au facut deplina. Acum le declar pierdute.










   

   

Little Miss Sunshine

   Cand ti-e dor si nu stii de ce iti e dor. Si iti e dor de atatea incat nu stii de ce sa iti fie dor mai intai. Si ti-e dor. Dor rau.

    Am zile cand ma trezesc lovita de un dor de ceva, de cineva. Cateodata mi-e dor de lucruri care nu s-au intamplat inca, cu persoane pe care inca nu le cunosc. Zodie de aer, cu ascendent in zodie de aer, indragostita iremediabil de apa. Ce pot face altceva, daca nu sa visez, sa zbor, sa umblu, sa ratacesc, sa sper, sa "dor"?

   Mi-e dor de atatea plaje incat nu stiu de care imi e mai dor, poate de toate la un loc, adunate intrun singur moment in care fericirea deja nu se mai cheama asa, ci capata un nume nepamantean, care nu e nume ci e dragoste, e un moment format din atatea momente incat devine eternitate. Mi-e dor de urcusuri, de munte, de viata, de toate felurile. De menisc fisurat, de picior bandajat, de a nu ceda orice ar fi. Si dor si de privelistea de sus, chiar si atunci cand nu se vede mai nimic, pentru ca ma concentrez pe sentimente si nu pe imagini.

   Mi-e dor de maini, de cele doua maini a caror forma n-o mai stiu dar a caror mangaiere mi-o amintesc. Si de imbratisari care au facut sa stea timpul in loc. Ce nebunie cu timpul asta, trece repede, trece incet sau nu trece deloc sau trece tot odata, pana il storci din clepsidra, clipa cu clipa.

   Mi-e dor de nopti in club si de dans nebun, mi-e dor de dimineti pe statuie, mi-e dor de prieteni care nu mai sunt prieteni. Si de ochi inchisi sub soare, cand ganduri se amesteca cu sentimente, cand fierb si ma provoc sa fierb, cand stiu ca la doi pasi e apa in care ma scufund si las tot sa plece. Ca sa fac loc sa mai incapa dor si visare.

De ce? Part two.

   Intrebarea "de ce?" m-a urmarit mereu, de copil trebuia sa stiu tot, sa aflu tot, cred ca mi-am pus intrebari dinainte sa incep sa vorbesc. Pe masura ce am crescut mi-am dat seama ca primeam si raspunsuri care nu ma multumeau. Deloc. Sau si mai grav pentru mine, nu primeam niciun raspuns.

   Primul "de ce?" soldat cu lacrimi si suspine a fost in clasa intai. De ce nu ma pupa colegul de banca? :| Da, am avut dileme existentiale inca de mica. Si a stat mama si mi-a explicat o saptamana, pana la urma cred ca l-am intrebat pe el. Daca erati curiosi, da, m-a pupat si mi-a lasat si pana azi o intrebare. De ce a disparut acum vreo optispe ani?

    Alte "de ce-uri" au fost multe si variate, o sa scriu candva o carte cu si despre toate intrebarile mele. "De ce-urile" de acum vi le impartasesc, treaca de la mine :).

• De ce nu se poate sa plec undeva, cu cineva, doar cu hainele de pe mine? Sa nu am nicio grija, sa nu fac eu niciun plan, sa nu stiu nimic si totusi sa am infinita incredere?
• De ce nu pot sa dorm doua zile cu pauza doar de apa si pipi? Sa dorm mult si sa visez frumos.
• De ce cred ca eu n-am niciun pic de noroc, decat pe cel pe care mi-l fac singura?
• De ce nu imi cade in fiecare zi din cer cate o cutie de Toffifee?
• De ce continui sa fumez, cand deja nu mai suport tigarile?
• De ce nu mai am incredere in nimeni?
• De ce nu e mereu vara?
• De ce dracu imi pun atatea intrebari?

  

Leapsa :)

   Nu am facut pana acum o astfel de postare pentru ca am primit numai leapsa de beauty. Iar eu nu cred in beauty. Cred in sanatate, cred intr-o stare de bine si de multumire cu sine, cred ca frumusetea este in ochii celui care priveste. Azi o leapsa altfel. Multumesc Alina.

1. Descrie-ti viata din momentul actual printr-un singur cuvant. 

Pace.

2. Se spune ca "niciodata sa nu spui niciodata". Insa tu niciodata..

Sigur sigur, niciodata nu voi renunta la visurile mele.

3. Cum ai defini iubirea in cat mai putine cuvinte?

Iubirea e bliss, iubirea nu e pentru cei multi, iubirea e pentru cei putini, cei fericiti. Iubirea e inteligenta si e pentru cei cu minti inalte.

4. Ti-ai gasit rolul in aceasta lume? Daca da, care este?

L-am gasit atunci cand nici nu il cautam. Pastrez raspunsul pentru mine, intr-un cuvant: creatie.

5. Daca ai putea da timpul inapoi, ai schimba ceva din trecutul tau?

Nu, pentru ca n-as mai fi eu cea de azi. As schimba un lucru miiiic de tot, sa stiu sa inot de mica, nu de la 11 ani. Inotul e libertate, e fericire.

6. Care este persoana pe care o admiri cel mai mult?

Mama pentru determinare si frumusete, tata pentru iubire, intelegere si intelepciune.

7. Daca ai mai avea doar o zi de trait, cum ti-ai petrece-o?

Singura, undeva la caldura, la mare, pe plaja la soare si inotand. As scrie tot ce imi vine in minte, despre viata mea.

8. Cum erai acum 5 ani? Ce visai? Ai realizat ceva din tot ce aveai in plan?

Eram mai tanara :)) Visam mult, faceam putin din ce visam. Aveam in plan casatorie si copii. Nu am realizat planul, am realizat lucruri pe care nici nu indrazneam sa le visez.

9. Daca ai putea sa afli ceva din viitorul tau, ce ai vrea sa stii?

As vrea sa stiu ori tot, ori nimic. :)

Memories of a tweety bird

What is this?

Aia e o amintire

Încărcată de drum nocturn bulgăresc

Pt mine e:

Eu, ea

Fată

Frumoasă

Noi

Mașină

Vamă

Duty free

Ralu

Bucuroasă

Ca

Trece

La bulgari

Eu

Tâmpit

La volan

Ea

Chill

Eu

Gras

Foame

Order

Restaurant

Degetele

Pui

Closet

Pipi

Ralu

Speriata

Ca sa vin cu ea

Bulgari

Muzica

Nota

Acasă

Hotel

I loved you that night

Why?

Why?

Cause i was with u

Dunno

The car the night the cigs the smoke u driving me singing

I loved u that night

Romantic

Aș spune

Fun

Simple

True

Peace!

Ziua in care m-am lasat de barbati.

   Si nu, nu m-am apucat de femei. Nici de vreo perversiune. Doar m-am lasat, temporar sper eu, de barbati. Nu m-am lasat ca nu mi-ar mai placea. Imi plac. Unii imi plac asa de rau, ca ma gandesc cum ar arata agatati cu catuse de pat, la dispozitia mea. Nu m-am lasat pentru ca n-as mai avea nevoie de un barbat. Am. La multe chestii, de la condus cand n-am eu chef, pana la masaj si sex salbatic.

   M-am lasat de barbati pentru ca m-au trosnit ifose virgine, fix cu cateva luni inainte de treishunu. Inca mai puteam umbla la maneca scurta in ziua aia. Si mi-am zis bai ma las, sa mor de nu ma las. Pana nu apare barbatul ala, pe placul meu, sa imi vina sa sar pe el la orice ora din zi sau noapte si lui la fel, sa accepte tot si eu sa fac la fel, sa ne luceasca ochii ca xenoanele de neam-prost, sa ne luam cinci caini pe care sa-i iubim (optional, cainii nu iubitul), sa nu putem sta unul fara celalalt si nici sa nu vrem, pai pana atunci ma las.

   Daca m-am lasat definitiv, om trai si om vedea. Eu sper ca nu. Pentru ca vreau sa merite unu sa il tratez ca pe un rege. Si el, sa fie al dracului daca nu ma trateaza ca pe o regina, de cand ma trezesc si pana ma culc, ca asa simte si ca asa vrea. In restul timpului ma poate trata si altfel. Hai sa imi mearga bine anul asta! :))

Cum mi-am schimbat buletinul

   Orice nevoie, perfect omeneasca, de a scoate un act in Romania se soldeaza inevitabil si cu faze din categoria rasu'-plansu'. Astazi, despre cum mi-am schimbat buletinul.

   La ora noua, pe un ger din ala misto de se zgaltaie dintii in gura ca la cutremur, ma urc in masina cu destinatia posta. Dintre cele doua oficii postale mai apropiate, l-am ales pe ala cu sanse mai mari de a gasi loc de parcare. Intru deci pe strada cu posta, masina de politie in spatele meu, ma pun pe avarii cu intentia de a parca, locuri erau, yey meee! Cand sa execut laterala cu spatele, arunc un ochi spre posta, posta care nu era acolo, deloc. Ma sterg la ochi de excesul de rimel.. mda. Posta NU e. Pornesc spre cealalta. Loc de parcare ioc, desigur, salt masina pe un mare sleau direct pe linia de tramvai (dezafectata momentan!), imi zic in gand ca daca e ceva bag faza cu femeie la volan, trag caciuloiul mai bine pe urechi si ochi, ajung la posta. Asta era la locul ei. Intru, o coada imensa alcatuita din mosi si babe care isi plateau impozitele. Pe 2015! 

   Vad un ghiseu liber, ma duc direct, turma sare: "coada e aici, duduita!" Cum duduita?? Am duduit cand am intrat?? Am cincizecidekile da-o dracului de treaba ca n-am duduit! N-am mai stat la nicio coada, sa stea ei daca sunt nostalgici. Tanti de la ghiseu mananca bomboane. Pe mine nu ma serveste. Asta e. 

- Taxa pentru cartea de identitate si un timbru fiscal de cinci lei, va rog.

- N-am de cinci lei, va dau doua de doi lei si unul de un leu, e bineee?

- Pai daca face cinci toata chestia asta, dati-mi, ca la alta posta nu mai merg.

   Platesc, tanti bate date la calculator, scoate ditai foaia, imi da jdemii de timbre, ma mai uit o data in cutia ei cu bomboane, multumesclarevedere si plec. Masina la locul ei, ma urc repede sa nu ma recunoasca nimeni de rusine ca parcasem in asa hal. 

   La politie gasesc loc fix in fata, yey meee again! Geamul de la masina nu se deschide, inghetat mai rau ca mine, asa ca fumez o tigara in fata sectiei si imi fac scenarii cu coloratii de pe acolo. Ce au mai furat, ce au mai violat etc. Intru cu viciul satisfacut si completez declaratia de la ei, pe aceeasi masa pe care am completat-o si acum sapte ani si acum saptispe! Si scaunele sunt aceleasi! Iese un ametit din birou, intru eu.

- Bunaziualamultiani, imi expira buletinul.

- Sa va dezbracati si sa imi dati actele.

Hmm.. bine hai sa ma dezbrac..

- Cartea de alegator?

- N-am. N-am primit. Nu mi-a dat nimeni.

- Scrieti acolo ca ati pierdut-o si semnati.

- Pai n-am pierdut-o. N-am avut-o niciodata.

- Nu conteaza, scrieti asa si semnati.

- Ma amendeaza cineva ca am "pierdut-o"?

- Nu, scrieti si semnati.

Bine daca nu ma amendati, apai scriu si semnez, dar sa nu va puna necuratul sa ma amendati. Offf...

- A cui e locuinta de la adresa de domiciliu?

- A mea, aveti acolo certificatul de mostenitor, dupa mama.

- Certificat de deces aveti?

Baaaa! Eu vreau sa-mi scot buletin nou. Is vie, daca par moarta e pentru ca mi-e frig, sunt racita si nu stiu daca o sa ies bine in poza.

- E anexat acolo.

- Nu v-ati trecut numele dinainte de casatorie.

- Pai nu sunt casatorita.

- Actul de divort?

- Nu-s nici divortata. Am bifat acolo ca sunt necasatorita.

- Si n-ati fost niciodata?

- Nu.

Wtf??? Nu, doamna care stati la caldura si faceti poze si va uitati la acte ca in calendar. Jur ca n-am fost. "Vaduva" as fi vrut sa fiu de cateva ori, ca am dat de multi nemernici. Am fost doar logodita, am la activ sute de orgasme bestiale, spre deosebire de dumneavoastra, insa casatorita, divortata sau vaduva nu-s.

   Bun. Ca ne lamuriram cu actele, acum sa ma traga tanti in poza. 

- Barbia sus, spatele lipit de spatar, dati parul dupa urechi.

NUUUUUU! M-am chinuit sa stea frumos si nici cercei atarnatori n-am, nu vreau. 

- Trebuie sa se vada fata si urechile domnita.

Am doua urechi, nu pot sa declar pe proprie raspundere ca am si sa ma lasati asa, va rog tanti, va rog!!!!! Presupun ca nu. Bine. Dau parul.

- Nu clipiti.

Nu clipesc.

- Zambiti.

- Cu dinti??

- Fara. (rade tanti)

- Atunci nu zambesc, ca nu stiu fara dinti, o sa arat si mai ciudat.

- Haideti sa vedeti poza.

Mda.. e ok, merge, puteam sa va aduc una de la plaja pe un stick. Arat ca o copila de liceu inainte de teza.

- Va ridicati buletinul luni, intre doua si patru, de la ghiseu.

- Imi dati o dovada ca am buletinul la preschimbat?

- Pentru ce va trebuie?

- In caz ca ma opreste rutiera prin vreun sat...

- Nu va trebuie, ziceti ca e la schimbat.

Am mai zis eu ca n-am baut, ca nici de as vrea n-as putea ca sunt intoleranta la alcool ( si prosti, si oameni care intarzie, si iarna, si haine groase, si ceai, si anestezic, si cozi, si si si) si tot m-a pus nenea militian sa suflu in fiola de nu stiu cate ori. Acum o sa stau cumintica in Bucuresti. Macar vine tata cu vreun certificat, ceva, si ma recupereaza. Merge asa?

- Larevedereunannoubunvenitiluni!

- Larevederelafel. 

Amin si haidi pa!

Ramble de inceput si de sfarsit.

   A trecut. Tot. Cu totul. De tot. Un an. Pentru un an. Si din nou. Mi-a fost bine si nu stiu de ce. De fapt nu mi-a fost tocmai bine, dar nici rau nu mi-a fost. N-am impodobit bradul cu mega tragere de inima dar nici nu m-a mai deranjat. Era acolo, era ok. Chiar am stat cateva minute langa el si am suportat pentru prima data faptul ca femeia cu aripi de inger nu e aici. Fizic nu e, ca in rest e plin de ea. Revelionul a fost fara planuri, fusesera multe dar le-a stricat o panica infipta in gat ca un os de peste. Asa ca n-au fost planuri, doar clinchet la pahare la doispe, apoi o bomba care n-a vrut sa explodeze si dans si muzica si rasete si frig de crapau pietrele. 

   Au fost mesaje din alea frumoase, scrise din suflet special pentru mine si telefoane care ma lasau fara cuvinte pentru ca da, timpul nu sterge, distanta nu sterge. Si mesaje tampite, d-alea de lista, cu cozonacu' pe masa si bradu' in casa si sampania in pahar. Am ras si am ignorat. Si m-am speriat de cat pot ignora. Pentru anul asta nu mi-am propus nimic in afara de faptul ca azi imi schimb buletinul. A fost singura chestie pe care mi-am pus-o in cap, nu chiar la miezul noptii dar pe aproape. Si a mai venit o faza din neant.. asta cu ignoratul. Ma simt bine ca pot ignora. Pana acum la un apel de genul "ne vedem in jumatate de ora" eram intr-un vaj-vaj general, ieseam urgent pe usa si ajungeam prima si asteptam si ma enervam. Acum cand primesc o invitatie ma pun la masa, mestec incet, beau apa din cupa mea de sampanie. Ma mai privesc in oglinda si imi zic ce gagica misto sunt si ce mi-as face daca as fi barbat :)).

   Mno.. acum cu mine n-o sa fiu asa, m-as imbolnavi de o boala care ar lua numele meu si n-ar avea leac. Insa ma pun pe ignore si slow motion cu lumea. Am spus "pa" inca unor chestii din trecut si am mai slabit cinspe kile cu ocazia asta. In rest brataresc, scriu, ma plimb noaptea, ma indragostesc de cate o geanta de la Marks. Fac treishunu curand. Nu-i simt. Sunt doar ai mei. E bine. 

Don't save me. Just stand by me while I save myself.

   "Fear is not real. The only place that fear can exist is in our thoughts of the future. It is a product of our imagination, causing us to fear things that do not at present and may not ever exist. That is near insanity Kitai. Do not misunderstand me, danger is very real, but fear is a choice. We are all telling ourselves a story and that day mine changed." - After Earth

   I am unable to think clear. I am so paralyzed that I just sometimes lay in bed, not moving an inch, only at times consciously breathing. If one asked me what I've been doing lately, I would reply either one of these two: nothing or breathing. I feel crippled. I promised myself a lot of things, a lot of memories to come. A lot of summers and a lot of laughter.. I ask myself "what if I won't make them come true?".. This is fear and it most definitely isn't real. It's just my mind that twists things over and over. My mind that got so tired of just remembering and not quite living. I am lucky though to have so many strengths to remember.

   I got so tired tonight. Part of me tired of explaining, part of me tired of the panic attacks. I guess explaining has gotten to me. I keep telling people why I feel like this, I keep opening up. It took a lot of time and understanding to be able to open up. And when I finally did, I was a weirdo. This is not somebody else here. It's still me, the one you relied on when you were beat, the one you had so tremendous fun with, the one whose shoulder you cried on. I don't wanna cry on your shoulder. I just want everybody to stop questioning and start accepting. That fear is sometimes real for a crippled soul and a crippled mind. If one can't be there, at least they shouldn't do more harm. I wouldn't blame you so much for leaving as I would blame you for staying and in fact not being here at all.

Halloween

   

   Anul asta, de Halloween, m-am costumat in mine si am ramas acasa. Cred ca treaba nu a fost niciodata asa de scary. Am avut masti, costume si dovleci scobiti cu imaginatie, pe parcursul anilor. Am fost la petreceri, mai mult sau mai putin reusite. Dar azi nu. Azi am stat acasa, eu cu panicile mele. Nu m-a speriat vreun monstru, sau vreo vrajitoare, sau cine stie ce machiaj bine realizat, asa de bine cum reusesc sa o fac eu. 

   Am impresia ca m-am saturat pur si simplu sa respir. Pentru ca de multe ori, in timp ce toti isi beau vinul, sucul, apa plata cu lamaie, eu respir. Si stiu ca respir, fiindca ma numar, ma controlez, ascult inima, pun respiratia peste bataile ei, de parca fac muzica si versurile. Nu e simplu sa respiri, jur! 

   Daca mai lipsesc de aici, daca nu scriu asa des, asa mult, sunt doar ocupata sa respir. In mintea mea oricum mi-am scris cat pentru zece vieti. Si abia astept sa le traiesc pe fiecare dintre ele.

Now you see me

   Cum se face ca ajungi sa simti viata cel mai bine, tocmai atunci cand treci prin perioade cand simti ca viata se scurge din tine? E nevoie de un impuls. Un sut in fund care sa te doara pana in moalele capului. Ca sa poti sa apreciezi, sa visezi, sa deschizi ochii spre fericire. Ce a fost nu se mai intoarce, ramane poate in ganduri si suflet, ca sa aline sau sa bantuie. Dar ramane in trecut. Conteaza ce e acum si tot ce va veni. Conteaza si oamenii care, de buna voie si absolut dezinteresat, vor sa fie alaturi de tine. Cei care te vor alaturi de ei. Pentru ca vad toate minunile care sunt in tine. Si vor sa le imparta cu tine pe ale lor.

   Timpul trece oricum, indiferent langa cine stai, indiferent cat iti e de frica. Vrei sa fii langa oamenii de care te inconjori acum si sa ai aceleasi temeri si peste douazeci de ani? Dar peste patruzeci?

   Cand m-a lovit (inca) un atac de panica in masina, in aglomeratie, primul impuls a fost sa fug, logic. Am vrut sa fug de tot, sa nu mai stiu, sa nu mai simt. Sa nu mai simt ca mor. Am spus stop, intr-o fractiune de secunda. De fapt vreau sa stiu, vreau sa simt tot. Si n-am sa mor paralizata de frica la un semafor aglomerat, pe strada de langa casa mea. Am sa mor la "osutadouajdeani" in drum spre luna, lovita cu piciorul in dinti de stra-stra-nepotul meu. Sau inotand cu barbatul meu in Atlantic dupa o partida de dragoste nebuna, tot la "osutadouajdeani", pentru ca am incercat sa imi dobor recordul la tinut respiratia. Sau sus pe platou la Babele, de indigestie de la o saorma cu de toate, ca o baba ce nu voi fi niciodata.

   Sunt mai tanara acum decat am fost vreodata. Si pe zi ce trece tot mai puternica. Rog panicile sa ma loveasca, la invit sa imi arate ce pot. Doar ca sa pot eu mai mult. Pentru ca stiu ca n-am cum sa pierd, ci ies din fiecare incercare mai sus, mai completa. E totul mai cu sens, mai plin, mai bun, mai cu drag primit. Nu am cuvinte sa ma bucur. Am doar zambete sa ofer. Mie si tuturor. Si mai am ani multi de trait deplin, care sa ii compenseze pe cei in care am trait pe jumate sau pe sfert. I just love my life..   

Golul

   " Don't make decisions that can bring you to chaos. To emptiness. The feeling of emptiness in one of the worst. It's something you will never forgive yourself of doing. We are "designed" to live full, to live love. Choices that leave you empty.. don't ever do that. It's something you won't be able to live with, not for a lifetime." Ralu, 09.10.2014.

   Nu stiu daca e senzatie mai nasoala pe care sa o fi trait decat cea de gol. De gol din ala plin de absenta, de regrete, de vorbe nespuse si mangaieri ramase in aer.. doar o mana intinsa. Am gustat senzatia asta, uneori au fost momente, alteori zile, luni si chiar ani. Ani multi si grei, de suflet zburat din piept, de organe smulse, de vid.

   Femeia cu aripi de inger a lasat primul gol. Aici insa a fost un destin care ne-a ras in nas. Noi ne-am dorit sa fim amandoua, sa fim amantrei. Atat de mult incat ea a daramat statistici medicale, a spulberat limite, a fentat moartea, a fost izvor de iubire divina.

  A mai fost golul neiertarii mele. Al plecarii tale. S-a sters in timp, s-a umplut de fericire, de rasarituri dulci pe malul marii. Insa atunci m-a sfasiat si tu n-ai mai avut ce face. Nu ca nu ai fi incercat. Poate trebuia sa iti dai un pic mai mult silinta, nu stiu, acum golul e in tine. Si inca niste goluri multe si marunte, fractiuni de secunda cu inima smulsa din piept, zile in care patul ma imbratisa, iar eu nu vroiam sa ma dau jos, sa infrunt o viata ce parea nedreapta.

   Cred ca am simtit atat de clar si de profund golul incat fug de el ca de necuratul. Nu ma las atata timp cat cred. Nu renunt cat stiu ca mai e un 0,00001% de speranta. Nu imi mai pot asuma goluri pe care sa le duc pe umeri si in piept. E o vina incompatibila cu viata. Golul te poate urmari pana nu mai ramane nici umbra din ceea ce ai fost. Iar eu ma vreau deplina. Impacata. Cu capul sus si zambet strengar in coltul gurii.

   Gol din ala groaznic de plin de regrete a fost. Nu va mai fi. Nu cat timp depinde de mine. Si pana la urma nu depinde decat de noi. Sa traim plin. :)

Poarta asta a fost martora celor mai frumoase goluri din viata mea. Alea pline..

Panica

   "It's never been easy. But I never expected it to be. I am going to fight with all my weapons. As long as I am alive nothing can stop me. A panic attack is nothing more than a panic attack. Yes, you feel like you are dying, or you wish you were dying. None of them works. Fight. You have a lot to fight for." Ralu, 05.10.2014.

   

   Deschid ochii in creierii noptii. Prima senzatie, nu pot sa respir. Inima bate tare, pulsul e razna, simt in tample, simt in stomac, mi se duce in cap, apoi in picioare. Unde dracu sunt? Eram pe plaja, nu? Am inchis ochii pe sezlong, tu te duceai in apa. Stai. Rewind. Nu mi-e cald de la soare. Transpir din crestetul capului. Vad jivinele. Hoasca blonda. Si ailalta. Bag in marsarier. Ma trezesc pe strada. Dar eu sunt la mine in pat! E noapte. Mi-e frica. Toata astea au durat o secunda. Dar pentru mine a fost mult. Incep sa respir. Din adancul pieptului, umplu toracele cu aer, inspir, expir, injur in gand. Injur tot. M-as duce in dormitor sa ii spun, sa urlu, sa stie, sa te scuipe, sa va calce cu buldozerul, sa ma apere asa cum o face de cand lumea.

   Ma ridic in fund. Ma scutur. Ma duc la baie si imi dau cu apa pe fata. Nu mai am fata aia schimonosita de durere. Nu e nici ura. E scarba, poate. Inca ma bantui. Ma asez la loc in pat, beau apa. Nici gand sa imi pun vreun sfert de pastila sub limba pentru ca tu nu esti om. De fumat n-am chef. Ma gandesc la lucruri frumoase in timp ce inspir si expir. Ma calmez in zece minute si pun capul pe perna. Daca stiu ca eu voi fi singura ta amintire frumoasa, atunci cand te va lovi un atac de panica in mijlocul noptii, inseamna ca sunt rea(lista)? 

De ce? De ce..

   "I haven't moved a bit. I only know I'm alive because of the headache and the wet pillow, filled with my tears.. You look amazed seeing me like this, so thin.. well I'm your work of art, baby. Nail me to your wall next to your ECDL.. And by the way.. Just how many times do you think you can kill me?"

   De cand m-am intins in pat nu m-am miscat. Era ora unu cand m-am uitat la ceas, acum e cinci patruzeci. Sticla cu apa e neatinsa. Am pe mine toate hainele cu care am intrat in casa, as vrea probabil sa fug, dar unde fug de mine? Cred ca inca sunt vie, pentru ca ma doare capul ingrozitor si simt sub ceafa perna uda de atatea lacrimi. Putinul machiaj din jurul ochilor s-a scurs peste tot si cand imi mai trec degetele peste ochi raman dare negre.

   Lumea incepe sa se agite dincolo de geam, mie nu imi pasa ca s-a facut zi. Nu mi-e foame, nici sete, nu vreau la piscina, nu vreau sa deschid mailul sa ma apuc de munca. Orice zgomot mi se duce in moalele capului. Lumina ma deranjeaza, dar nu ma ridic sa trag draperiile, incerc sa inchid pleoapele umflate.

   Am momente cand ma intreb : "de ce?". Astea le preceda pe cele in care lacrimile imi curg mai abitir. Cu mainile manjite de rimel, ma sprijin de pereti si ma duc la baie. Evit sa ma uit in oglinda, dar pana la urma dau de mine. Ma vad acum schimonosita si nu ma recunosc. Imi vin flash-uri din seara trecuta. Ma uitam in oglinda din parasolar si zambeam..

   Pun o pastila de vitamina C intr-un pahar. Torn apa peste ea, pe langa pahar, pe mine. O beau si ma intind. Cu o seara inainte mancam vesela lachmacun. Acum tot stomacul mi se revolta. Deja vomit in cascada toate imaginile, toate vorbele, toate jignirile. Doua zile mai tarziu, nimic schimbat, doar ma asigur ca evit mereu oglinda, pentru ca nu ma mai suport. Doua saptamani mai tarziu sunt groaznic de slaba, nu mai am lacrimi dar am multe cosmaruri. 

   Ma vezi si te minunezi de cat am slabit. Nu m-am infometat. Organismul meu a reactionat la ceea ce creierul nu mai putea duce. Iti plac femeile cu forme poate, iar eu nu mai sunt una dintre ele. Nu prea am fost niciodata "una dintre", intre noi fie vorba. Sunt opera ta. Bate-ma in cuie langa una dintre diplomele tale. Ca sa ma vezi cand te culci si cand te trezesti. 

   Ti-am dat o palma deci sunt violenta. Am iubit deci sunt curva. Am vrut sa dorm deci sunt lenesa. Am tras de bani, ca sa ai tu ce fuma, pentru ca ii cheltuiai pe ai tai cu alta, deci sunt zgarcita. Fac cateodata atacuri de panica deci sunt nebuna. Nu ma maimutaresc non stop, deci sunt prea serioasa si plictisitoare. Nu am un job platit mizerabil deci nu sunt constanta. Ti-am iertat prea multe deci sunt proasta.

   Cand am inceput sa ies, sa ma bucur de mici placeri ale vietii, ai zis zeflemitor: "ce-ti mai merge, ha ha ha". Esti invidios ca traiesc? Cam de cate ori vrei sa ma mai omori?