Panicile: ziua 7021

   Cand au inceput? Nu mai stiu exact. Era cu siguranta in 1997, undeva pe la inceputul anului. Asa ca printr-un search "cate zile sunt de la data", am pus ziua mea din ianuarie, ca sa aflu a cata zi e, de cand nu mai e nimic cum era. Nu ca m-ar ajuta foarte mult, pentru ca atunci cand era asa cum era inainte sa fie asa, eu eram un copil. Nu am fost o adolescenta fara panici, o tanara fara panici, o femeie fara panici. Da, viata so far a fost minuntata, dar muzica de fundal a fost data de momentele in care ma sufoc pana la lesin.. 

   Era '97, mama intinsa pe un pat de salon intr-un spital din Centrul vechi. Ii dusesem un desen cu noi trei si ea voma pana la epuizare, a vomat inclusiv pe desenul meu. Atunci i-am zis ca nu mai vreau s-o vad, niciodata. Am revazut-o in Elias, intr-un salon unde mai murea cineva, apoi inca aproape un an, acasa. A mai trait un an pe care nu mai trebuia sa-l traiasca si a facut-o pentru mine. Si apoi viata s-a schimbat radical si panicile n-au mai plecat.

   Cand vad numarul asta, 7021(desi poate fi plus/minus 30-60 zile), ma incearca doua senzatii. Imi vine sa rad, pentru ca la asemenea numere doar "Tanar si nelinistit" a mai ajuns. Si imi vine sa urlu pentru ca ma simt ca o vita marcata cu fierul incins, de o problema care nu e o boala, dar nu e nici ceva de neglijat, de mila unora(pe care o urasc din adancul sufletului), de evitarea altora(pe care nu-i judec dar nici nu-i plac) si de o compasiune care ma zgarie pe creier.

   In cele 7021 de zile am facut un liceu bun si greu - mi-a placut, desi toti profii si colegii stiau ca eu sunt "aia orfana". Am facut o facultate grea - nu mi-a placut, a fost cam singura alegere dupa ce primele doua au picat. Am facut un master - mi-a mers la suflet si mi-a ascutit mintea. Am luat examene cu brio, am luat tot ce era de luat. Am urcat pe munti si am inotat in largul marii. Am iubit, am urat, am ras, m-am logodit, m-am despartit. L-am cunoscut pe Iubire, care e terapia mea cea mai de pret. M-am tatuat. M-am imbolnavit si m-am vindecat. Am vegheat, am ajutat, am plans.

   Poate imi voi numara mereu viata asa, in zilele astea, zilele care au trecut de cand am murit si am invatat sa invii zilnic, ca sa pot trai asa, cateodata pe jumatate moarta, cateodata uitand de tot si fiind mai vie ca oricine. Cert e ca am obosit atat de tare sa ma intreb. Stiu sigur ca mai vine o vara si asta e indeajuns pentru mine acum. Ca sa pot zambi si respira.