Panicile: ziua 7233

   N-a fost mare, n-a fost nimic. Au fost clipe, au fost momente. Care au durut mai rau cand au trecut decat daca n-ar fi fost poate, desi incerc sa fiu recunoascatoare pentru ele.

   De ce ar avea cineva impresia ca esti masochist sa te chinui singur? Ca nu ai vrea sa faci toate lucurile normale? Ca da, doare cand ti se pune la indoiala tot ce esti tu ca om. Doar pentru ca.. panici.

   De ce stiu toti sa dea sfaturi? De ce nu sunt efectiv acolo, sa te tina strans de mana, pana trece furtuna, in loc sa creada ca stiu mai bine decat tine de ce ai nevoie si ce simti? 

   Cand aud: "iti trebuie o activitate" am o greata profunda si un "sa mori tu, ma???". Sunt as la teorie. AS. Asa cum esti si tu pentru ca nu esti in locul meu. Si ma ingrozeste sa vad cate persoane sunt in locul meu si nu au sprijin si nu au ajutor si se chinuie ani de zile, ani, Zeci de ani. Ma doare pe mine asta.

   

   Azi am crescut dupa ce mi-am luat niste "pumni in plina figura", am realizat ca am nevoie de ajutor. Ca nu ma mai pot lupta singura. Doare si nu trece. Si NU, NU mai tine doar de mine si de vointa mea si de dorinta mea. Am epuizat resursele.

   Mare, soare? Craciun? Sper din suflet, macar pana de Craciun, macar pana de ziua mea, macar pana de Paste, macar pana la vara. Am mai sperat, nu-i de ajuns. Singuratatea mea din ultimul an n-o doresc nimanui. Si nu, nici panicile.

Panicile: ziua 7021

   Cand au inceput? Nu mai stiu exact. Era cu siguranta in 1997, undeva pe la inceputul anului. Asa ca printr-un search "cate zile sunt de la data", am pus ziua mea din ianuarie, ca sa aflu a cata zi e, de cand nu mai e nimic cum era. Nu ca m-ar ajuta foarte mult, pentru ca atunci cand era asa cum era inainte sa fie asa, eu eram un copil. Nu am fost o adolescenta fara panici, o tanara fara panici, o femeie fara panici. Da, viata so far a fost minuntata, dar muzica de fundal a fost data de momentele in care ma sufoc pana la lesin.. 

   Era '97, mama intinsa pe un pat de salon intr-un spital din Centrul vechi. Ii dusesem un desen cu noi trei si ea voma pana la epuizare, a vomat inclusiv pe desenul meu. Atunci i-am zis ca nu mai vreau s-o vad, niciodata. Am revazut-o in Elias, intr-un salon unde mai murea cineva, apoi inca aproape un an, acasa. A mai trait un an pe care nu mai trebuia sa-l traiasca si a facut-o pentru mine. Si apoi viata s-a schimbat radical si panicile n-au mai plecat.

   Cand vad numarul asta, 7021(desi poate fi plus/minus 30-60 zile), ma incearca doua senzatii. Imi vine sa rad, pentru ca la asemenea numere doar "Tanar si nelinistit" a mai ajuns. Si imi vine sa urlu pentru ca ma simt ca o vita marcata cu fierul incins, de o problema care nu e o boala, dar nu e nici ceva de neglijat, de mila unora(pe care o urasc din adancul sufletului), de evitarea altora(pe care nu-i judec dar nici nu-i plac) si de o compasiune care ma zgarie pe creier.

   In cele 7021 de zile am facut un liceu bun si greu - mi-a placut, desi toti profii si colegii stiau ca eu sunt "aia orfana". Am facut o facultate grea - nu mi-a placut, a fost cam singura alegere dupa ce primele doua au picat. Am facut un master - mi-a mers la suflet si mi-a ascutit mintea. Am luat examene cu brio, am luat tot ce era de luat. Am urcat pe munti si am inotat in largul marii. Am iubit, am urat, am ras, m-am logodit, m-am despartit. L-am cunoscut pe Iubire, care e terapia mea cea mai de pret. M-am tatuat. M-am imbolnavit si m-am vindecat. Am vegheat, am ajutat, am plans.

   Poate imi voi numara mereu viata asa, in zilele astea, zilele care au trecut de cand am murit si am invatat sa invii zilnic, ca sa pot trai asa, cateodata pe jumatate moarta, cateodata uitand de tot si fiind mai vie ca oricine. Cert e ca am obosit atat de tare sa ma intreb. Stiu sigur ca mai vine o vara si asta e indeajuns pentru mine acum. Ca sa pot zambi si respira.

   

Panicile

   Bine ati venit! De mult nu m-ati mai vizitat, nu credeti? Chiar imi era dor sa ma sufoc si sa lesin pe strada, sa dau cu curu de asfalt. Imi era dor sa ma duc cu tata de mana sa imi cumpar tigari. Sa plang in perna pana ma invinetesc. Sa imi ia doua ore sa imi fac un dus. Tare dor imi era!

   Acum multi ani cineva a facut o greseala. Ma rog, asta s-a tot repetat in viata mea, cu cineva care face o greseala pe spatele meu. Deci, acum multi ani cineva a facut o greseala. Un medic a facut o greseala. Nu a recunoscut niciodata in fata mea ca a gresit, din contra mi-a zis ca eu am "figuri". Greseala asta o platesc eu, de ani de zile, uneori zi de zi, inclusiv astazi cand a venit tata cu o punga de dulciuri, pe care eu n-am fost in stare sa cobor sa le iau. Am auzit de atatea ori ca trebuie sa ierti pentru a merge mai departe. Nu trebuie sa ierti. Nu trebuie nici macar sa mergi mai departe. Nimic nu trebuie, dupa cum am aflat dupa niste sedinte de psihoterapie si multe zeci de milioane mai tarziu. Nu trebuie. Eu nu sunt Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa te iert pentru ca mi-ai dat viata peste cap. In plus nu mi-ai cerut niciodata iertare.

   Cat de greu e? Haha. Nu e greu, e iad. Trece? Nu stiu. Ce mi-a rapit? Ani din viata, momente, lacrimi, pe care trebuia sa le plang de fericire. Mai pot zambi? Da. Cateodata, pentru ca stiu ca viata ma va razbuna. Alteori pentru ca viata imi da clipe de fericire, construite pe durere, ca s-o acopere, chiar daca sunt un om rau pentru ca gandesc rau. Uneori sunt rea, atunci cand sunt revoltata, asa cum sunt acum..

Cum se face..

   ...ca atunci cand intalnesti un barbat misto, cel putin asa pare, care pare dispus sa aiba grija de tine si chiar are, alaturi de care te simti bine si razi mult, care te ia de acasa (!!!!!) si te mai si aduce inapoi, atunci si tocmai atunci ies din dulap toti scheletii?

    Si nu, nu e vorba de rochiile alea in care arati ca un schelet, pentru ca stii ca grasa nu vei mai fi vreodata. E vorba de scheletii celor pe care ii plimbai cu masina ta si nu-ti dadeau nici macar treijdelei de motorina, de cei care se impacau cu prietena fix cand pareau mai baieti buni de luat in calcul, cei care te lasau sa cari plase in timp ce ei vorbeau la telefon, cei care nu radeau la nicio gluma de a ta, dar se hahaiau ore in sir cand zicea un tovaras "pulamea". Toti aia din cauza carora ai incetat sa mai speri in barbati "normali", pentru ca normalitatea devenise simpla: deszapezit masina, mainile zgariate de la racleta, drum pana la mama naibii, plateste tu nota de data asta, am uitat cardul acasa, ah e 1 martie, se da martsior?, iti iau alta data, nu ma duci pana acasa? Sau, condu jumatate de Bucuresti, de preferat aglomerat, executi o mancare buna, halit, auzi, ma vad cu un prieten, hai iesim maine la film.

    Mai exista barbati misto care nu se transforma in cosmaruri pentru ca te-au inselat cu.. sa zicem "cea mai buna prietena"? Sau care nu au vreo iubita de acum zece ani de care sa fie inca indragostiti? Barbati pregatiti de dragoste? Mai sunt? Hello? Mi-e teama..

Neintelegeri

   Nu te inteleg. Iti pui capul pe perna si respiri usor in timp ce eu as vrea sa ne certam, apoi sa ne impacam nebuneste. Mananci cartofi prajiti cu paine. Asculti imul Champions League tare de tot, desi voi nu prea ajungeti pe acolo. Te enervezi din lucruri care mie mi se par stupide, te aprinzi si clocotesti, apoi iti trece, ca o ploaie de vara. Joci fotbal desi te doare genunchiul si sunt treizeci de grade la zece seara. Nu iti place sa te trezesti la prima ora, orice ar fi. Nu ma prezinti cand apare cineva nou in grupul de prieteni, apoi zici ceva de genul: "sotia mea e cea mai tare". Si eu ma simt amanta :D 

   Si cate nu inteleg la tine, dragul meu. La inceput ma luptam, sa stiu tot, sa cunosc toate reactiile, sa inteleg tot. Pana te-am absorbit, ca pe un univers minunat ce esti si nu m-am mai intrebat nimic. De ce as face-o? Diferentele dintre noi, clare si multe, n-au cum sa ne dezbine. Ca ne iubim. Ce daca eu nu pricep de ce vrei sa mergi numai in stanga mea? Sau de ce schimbi tu vitezele desi sunt capabila si singura. Asa vrei tu? Bine fie. Cui ii pasa de ce? Noi sa fim sanatosi. Si fericiti. Si diferiti.

Prima si ultima zi la corporatie.

Ziua de luni, 13 iulie, va ramane memorabila pentru mine. Am facut un lucru pe care nu ma asteptam sa-l fac, ba mai mult, jurasem sa nu-l mai fac vreodata atunci cand mi-am incheiat contractul la fostul job si am devenit freelancer.    Mboon.    Cu inceputul. Saptamana trecuta, un amic m-a recomandat pentru un job corporatist. A doua zi eram la interviu si obtineam postul. Un post de Project Manager care suna si se anunta minunat, cu beneficii multe, cu posibilitati infinite. Eram wow si decisa sa imi schimb viata profesionala. A doua zi deja luam cina cu directoarea si viitorii colegi. Luni urma sa incep.    Cu mijlocul. Vine ziua de luni. La noua fix eram in birou cu entuziasm la cote alarmante. Stiam ca va fi greu sa ma adaptez unui nou program de lucru dar ma gandeam ca salariul imi va da aripi mai ceva ca un red bull. De la inceput am simtit ca peste tot e frig. Dar frig din ala de iti vajaie capul si iti ingheata sangele. Intre timp am aflat ca asa e setata climatizarea si asta nu se va schimba si ca ma voi "obisnui", asa cum au facut.o si ceilalti. Am facut de peste cinspe ori pipi in cele noua ore petrecute acolo, ultimele trei-patru ori a fost hematurie. Pipi cu sange, ma scuzati. Am incercat sa rezolv problema urinara stand pe o piatra calda pe acoperis. Locul de fumat.    Din "lunch" asigurat de companie am ajuns sa mananc prost si pe banii mei. Un viitor coleg venise ce-i drept cu caserole de acasa la prima ora, dar m-am gandit ca e el mai bio-eco.. Well, wrong. Fiecare manca ce isi aducea de acasa sau isi cumpara. Eu am dat treijdelei pe Mc, pe o salata bulgareasca si vreo zece lei pe apa. Pe apa?? Da. In birou era o butelca de Cumpana, goala. Au sosit butelci pline spre sfarsitul zilei. Desi m-am oferit sa o pun in aparat daca ma ajuta cineva, singurul "barbat" din incapere mi-a zis ca trebuie sa il asteptam pe celelalt coleg pentru ca ei doi "o pun" impreuna. Ca nouaspe kile e grele..    Job-ul meu minunat consta in a face o munca perfect potrivita si pentru cei cu doispe clase, nu neaparat cu bac luat. Dat telefoane, inregistrat firme, contactat telefonic firme, facut dosare. Si inca niste chestii pentru directoare. Si facut cafea sau ceai pentru cei ce vin la intruniri. Deci eram manager de proiecte peste proiecte care nu existau. Initial am inteles ca tipa de pe post pleaca in afara. Fals, pleca in alta parte, evident pe un alt salariu.    La ora unu, toti au spart usa pentru a iesi in pauza. Au "spart usa" fix pe modelul comunist pe care mi-l aduc aminte, de cand mergeam cu ai mei la ei la munca, copila fiind. Mi se parea amuzant ca la ora patru "spargeam usa". La sfarsitul programului, mai aveam jumatate de ora in care nu faceam nimic, dar nu am putut pleca. M-a atentionat un coleg ca nu da bine, ca daca se formeaza o parere aia ramane. Say what?? Nu voiam sa defilez in curul gol prin birou, voiam sa plec pentru ca consumam aerul degeaba. Si parerea mea era ca deja faceam prea mult pipi. Ca aveam deja febra si ma prelingeam pe scaun. Ca simteam ca imi sapa creierul cutia craniana, ca va evada si va pleca. Nu inainte de a ma scuipa pe buna dreptate. Asa ca am stat toti letargici, pana cand pe monitor a aratat 18:00, moment in care lumea s-a imbluzit la lift. "Spart usa" again.    Cu sfarsitul. Am plecat de acolo pe sapte carari si nu eram beata. Eram dezamagita. Ca in Romania vin straini care sa isi bata joc pe bani putini. Ca te trimit in vacanta la Nisa si te trezesti in cort in Vama, cum ar veni. Sau la un "doua stele" cu geamurile sparte.    Am plecat plangand, obosita fizic si psihic, si fututa si cu banii luati, aia de motorina, aia de parcare, aia de mancare. M-am pus in pat cu ochii rosii de la clima dracului, cu sticla calda intre picioare si cu febra. M-am trezit cu frisoane, cu gatul praf, cu ochii praf, cu febra la locul ei. Am coborat la farmacie si abia am ajuns acasa, efectiv picioarele nu ma mai ascultau, aerul de afara simteam ca ma imbolnaveste.    De ieri ii admir mult mai mult pe cei care accepta toate astea. Ii admir pentru ca indura. Eu nu pot indura. Si mai mult decat atat, eu am prea multe resurse si prea multa determinare ca sa indur. Da, sunt voci care isi fac griji pentru pensia mea, pentru veniturile mele, pentru "inconstienta" mea, pentru ca "ce viitor am eu cu traduceri si bijuuri?". Poate ma apuc de videochat. Poate ma apuc de maturat scari de bloc. Poate o sa castig la loto.    Wtf?? Cainele moare de drum lung.. din pacate. Eu traiesc bine si fara grija altuia. Ceea ce va doresc sincer si din suflet si voua!

Judecati si fericire

   "I'll tell you all about it when I see you again.."

   De ce simt oamenii nevoia sa judece? Fara sa cunoasca o situatie, fara sa cunoasca un om cu adevarat, fara sa ii stie noptile fara somn si pline de demoni sau zilele cu atata fericire, ca inima ar vrea sa explodeze atunci si acolo, ca mai plin de atat nu exista si asa vrea sa fie un sfarsit. Plin.

   Mi se pare de o ipocrizie fara margini sa judeci viata cuiva. Atata timp cat nu sta cu tine in casa, cat nu ii dai de mancare, nici nu-i platesti tampoanele, nici nu-i zambesti cand se trezeste si nici lacrimile nu i le stergi si nici bucuriile nu i le impartasesti. De ce esti mai bun pentru ca ai un job in corporatie? Pentru ca esti avocat si influentezi vieti? Pentru ca esti medic si salvezi vieti?

   Inca tin minte vremea comunista. Foarte reprezentativ era sa ai pe usa de la intrare numarul apartamentului si apoi titlul si numele. Da, TITLUL, ing. Popescu, dr. Ionescu, av. Ghita, gunoier Andrei (n-am vazut, dar de ce nu??). Asa si acum, ne vrem vestici, desi nu stim exact ce inseamna asta in afara de faptul ca aia castiga bineee. Dar defilam cu titlurile noastre comuniste, cu sabloanele de munca la program, cu cat esti mai ocupat, cu atat esti mai bun. Si mai depresiv si mai singur si mai trist si mai fara capatai.

   Mamele care aleg sa isi creasca copiii si sa lase sotii sa munceasca, sa rasfete familia, sunt catalogate ca niste casnice triste, care intind mana la barbat pentru bani de pedichiura. Barbatii care nu se casatoresc sunt gay cu siguranta. Femeile care sunt singure sunt prea curve ca sa le mai ia cineva.

   Si eu? Eu sunt cate putin din toate. Pentru ca imi permit o zi la piscina in miezul zilei sunt o vaca lenesa. Pentru ca nu am cont privat de pensii sunt o inconstienta. Pentru ca am treisunu de ani si nu sunt "asezata la casa mea" sunt o defecta. Pentru ca nu profesez pompos sunt o proasta. Pentru ca fac in sfarsit, dupa ani de facultate (si a fost si greu si am invatat, da??), ani de master, ani de job, ani de traduceri si ochi bulbucati in monitor, ani multi si grei de panici sufocante, pe care nu le va intelege nimeni vreodata si jur ca nu trebuie, dupa toate astea sunt LIBERA. Nu-mi pun titlul pe carti de vizita, nu-mi fac un CV de zeci de pagini (mda, am vazut si d-astea..), ma prezint simplu si reprezentativ: sunt Ralu, creez.

   Daca e vreo problema in asta, nu e problema mea. Imi pare rau sa rup prietenii pentru asta. Imi pare rau sa intorc spatele pentru ca i se umfla unuia sau altuia vena corporatista sau pipota de muncitor asiduu. Si nu-mi pasa si mi-e bine cand nu-mi pasa. Poate n-o sa-mi bubuie niciodata cardul ca altora. Dar o sa-mi bubuie inima de fericire, ca si pana acum, pentru o mie de vieti.