Neintelegeri

   Nu te inteleg. Iti pui capul pe perna si respiri usor in timp ce eu as vrea sa ne certam, apoi sa ne impacam nebuneste. Mananci cartofi prajiti cu paine. Asculti imul Champions League tare de tot, desi voi nu prea ajungeti pe acolo. Te enervezi din lucruri care mie mi se par stupide, te aprinzi si clocotesti, apoi iti trece, ca o ploaie de vara. Joci fotbal desi te doare genunchiul si sunt treizeci de grade la zece seara. Nu iti place sa te trezesti la prima ora, orice ar fi. Nu ma prezinti cand apare cineva nou in grupul de prieteni, apoi zici ceva de genul: "sotia mea e cea mai tare". Si eu ma simt amanta :D 

   Si cate nu inteleg la tine, dragul meu. La inceput ma luptam, sa stiu tot, sa cunosc toate reactiile, sa inteleg tot. Pana te-am absorbit, ca pe un univers minunat ce esti si nu m-am mai intrebat nimic. De ce as face-o? Diferentele dintre noi, clare si multe, n-au cum sa ne dezbine. Ca ne iubim. Ce daca eu nu pricep de ce vrei sa mergi numai in stanga mea? Sau de ce schimbi tu vitezele desi sunt capabila si singura. Asa vrei tu? Bine fie. Cui ii pasa de ce? Noi sa fim sanatosi. Si fericiti. Si diferiti.

Prima si ultima zi la corporatie.

Ziua de luni, 13 iulie, va ramane memorabila pentru mine. Am facut un lucru pe care nu ma asteptam sa-l fac, ba mai mult, jurasem sa nu-l mai fac vreodata atunci cand mi-am incheiat contractul la fostul job si am devenit freelancer.    Mboon.    Cu inceputul. Saptamana trecuta, un amic m-a recomandat pentru un job corporatist. A doua zi eram la interviu si obtineam postul. Un post de Project Manager care suna si se anunta minunat, cu beneficii multe, cu posibilitati infinite. Eram wow si decisa sa imi schimb viata profesionala. A doua zi deja luam cina cu directoarea si viitorii colegi. Luni urma sa incep.    Cu mijlocul. Vine ziua de luni. La noua fix eram in birou cu entuziasm la cote alarmante. Stiam ca va fi greu sa ma adaptez unui nou program de lucru dar ma gandeam ca salariul imi va da aripi mai ceva ca un red bull. De la inceput am simtit ca peste tot e frig. Dar frig din ala de iti vajaie capul si iti ingheata sangele. Intre timp am aflat ca asa e setata climatizarea si asta nu se va schimba si ca ma voi "obisnui", asa cum au facut.o si ceilalti. Am facut de peste cinspe ori pipi in cele noua ore petrecute acolo, ultimele trei-patru ori a fost hematurie. Pipi cu sange, ma scuzati. Am incercat sa rezolv problema urinara stand pe o piatra calda pe acoperis. Locul de fumat.    Din "lunch" asigurat de companie am ajuns sa mananc prost si pe banii mei. Un viitor coleg venise ce-i drept cu caserole de acasa la prima ora, dar m-am gandit ca e el mai bio-eco.. Well, wrong. Fiecare manca ce isi aducea de acasa sau isi cumpara. Eu am dat treijdelei pe Mc, pe o salata bulgareasca si vreo zece lei pe apa. Pe apa?? Da. In birou era o butelca de Cumpana, goala. Au sosit butelci pline spre sfarsitul zilei. Desi m-am oferit sa o pun in aparat daca ma ajuta cineva, singurul "barbat" din incapere mi-a zis ca trebuie sa il asteptam pe celelalt coleg pentru ca ei doi "o pun" impreuna. Ca nouaspe kile e grele..    Job-ul meu minunat consta in a face o munca perfect potrivita si pentru cei cu doispe clase, nu neaparat cu bac luat. Dat telefoane, inregistrat firme, contactat telefonic firme, facut dosare. Si inca niste chestii pentru directoare. Si facut cafea sau ceai pentru cei ce vin la intruniri. Deci eram manager de proiecte peste proiecte care nu existau. Initial am inteles ca tipa de pe post pleaca in afara. Fals, pleca in alta parte, evident pe un alt salariu.    La ora unu, toti au spart usa pentru a iesi in pauza. Au "spart usa" fix pe modelul comunist pe care mi-l aduc aminte, de cand mergeam cu ai mei la ei la munca, copila fiind. Mi se parea amuzant ca la ora patru "spargeam usa". La sfarsitul programului, mai aveam jumatate de ora in care nu faceam nimic, dar nu am putut pleca. M-a atentionat un coleg ca nu da bine, ca daca se formeaza o parere aia ramane. Say what?? Nu voiam sa defilez in curul gol prin birou, voiam sa plec pentru ca consumam aerul degeaba. Si parerea mea era ca deja faceam prea mult pipi. Ca aveam deja febra si ma prelingeam pe scaun. Ca simteam ca imi sapa creierul cutia craniana, ca va evada si va pleca. Nu inainte de a ma scuipa pe buna dreptate. Asa ca am stat toti letargici, pana cand pe monitor a aratat 18:00, moment in care lumea s-a imbluzit la lift. "Spart usa" again.    Cu sfarsitul. Am plecat de acolo pe sapte carari si nu eram beata. Eram dezamagita. Ca in Romania vin straini care sa isi bata joc pe bani putini. Ca te trimit in vacanta la Nisa si te trezesti in cort in Vama, cum ar veni. Sau la un "doua stele" cu geamurile sparte.    Am plecat plangand, obosita fizic si psihic, si fututa si cu banii luati, aia de motorina, aia de parcare, aia de mancare. M-am pus in pat cu ochii rosii de la clima dracului, cu sticla calda intre picioare si cu febra. M-am trezit cu frisoane, cu gatul praf, cu ochii praf, cu febra la locul ei. Am coborat la farmacie si abia am ajuns acasa, efectiv picioarele nu ma mai ascultau, aerul de afara simteam ca ma imbolnaveste.    De ieri ii admir mult mai mult pe cei care accepta toate astea. Ii admir pentru ca indura. Eu nu pot indura. Si mai mult decat atat, eu am prea multe resurse si prea multa determinare ca sa indur. Da, sunt voci care isi fac griji pentru pensia mea, pentru veniturile mele, pentru "inconstienta" mea, pentru ca "ce viitor am eu cu traduceri si bijuuri?". Poate ma apuc de videochat. Poate ma apuc de maturat scari de bloc. Poate o sa castig la loto.    Wtf?? Cainele moare de drum lung.. din pacate. Eu traiesc bine si fara grija altuia. Ceea ce va doresc sincer si din suflet si voua!

Judecati si fericire

   "I'll tell you all about it when I see you again.."

   De ce simt oamenii nevoia sa judece? Fara sa cunoasca o situatie, fara sa cunoasca un om cu adevarat, fara sa ii stie noptile fara somn si pline de demoni sau zilele cu atata fericire, ca inima ar vrea sa explodeze atunci si acolo, ca mai plin de atat nu exista si asa vrea sa fie un sfarsit. Plin.

   Mi se pare de o ipocrizie fara margini sa judeci viata cuiva. Atata timp cat nu sta cu tine in casa, cat nu ii dai de mancare, nici nu-i platesti tampoanele, nici nu-i zambesti cand se trezeste si nici lacrimile nu i le stergi si nici bucuriile nu i le impartasesti. De ce esti mai bun pentru ca ai un job in corporatie? Pentru ca esti avocat si influentezi vieti? Pentru ca esti medic si salvezi vieti?

   Inca tin minte vremea comunista. Foarte reprezentativ era sa ai pe usa de la intrare numarul apartamentului si apoi titlul si numele. Da, TITLUL, ing. Popescu, dr. Ionescu, av. Ghita, gunoier Andrei (n-am vazut, dar de ce nu??). Asa si acum, ne vrem vestici, desi nu stim exact ce inseamna asta in afara de faptul ca aia castiga bineee. Dar defilam cu titlurile noastre comuniste, cu sabloanele de munca la program, cu cat esti mai ocupat, cu atat esti mai bun. Si mai depresiv si mai singur si mai trist si mai fara capatai.

   Mamele care aleg sa isi creasca copiii si sa lase sotii sa munceasca, sa rasfete familia, sunt catalogate ca niste casnice triste, care intind mana la barbat pentru bani de pedichiura. Barbatii care nu se casatoresc sunt gay cu siguranta. Femeile care sunt singure sunt prea curve ca sa le mai ia cineva.

   Si eu? Eu sunt cate putin din toate. Pentru ca imi permit o zi la piscina in miezul zilei sunt o vaca lenesa. Pentru ca nu am cont privat de pensii sunt o inconstienta. Pentru ca am treisunu de ani si nu sunt "asezata la casa mea" sunt o defecta. Pentru ca nu profesez pompos sunt o proasta. Pentru ca fac in sfarsit, dupa ani de facultate (si a fost si greu si am invatat, da??), ani de master, ani de job, ani de traduceri si ochi bulbucati in monitor, ani multi si grei de panici sufocante, pe care nu le va intelege nimeni vreodata si jur ca nu trebuie, dupa toate astea sunt LIBERA. Nu-mi pun titlul pe carti de vizita, nu-mi fac un CV de zeci de pagini (mda, am vazut si d-astea..), ma prezint simplu si reprezentativ: sunt Ralu, creez.

   Daca e vreo problema in asta, nu e problema mea. Imi pare rau sa rup prietenii pentru asta. Imi pare rau sa intorc spatele pentru ca i se umfla unuia sau altuia vena corporatista sau pipota de muncitor asiduu. Si nu-mi pasa si mi-e bine cand nu-mi pasa. Poate n-o sa-mi bubuie niciodata cardul ca altora. Dar o sa-mi bubuie inima de fericire, ca si pana acum, pentru o mie de vieti.

    

In loc de titlu

   Stau de doua ore in fata calculatorului. Am deschis blogul cu gandul sa scriu si m-am trezit ca mi-e greu sa imi astern gandurile. Sau poate teama. Si ma decisesem ca nu mi se mai face teama niciodata.. Am vreo cinci ferestre deschise, una dintre ele e youtube-ul, unde am pus niste melodii de vara. Ma simt atat de singura ca inima imi urla mai tare decat boxele date la maxim, decat vecinii dezaxati care se cearta. 

   Si de fapt sunt singura, pentru simplul motiv ca nu respira nimeni in aceeasi camera cu mine si de lucrul asta mi-e dor tare. Ma uitam mai devreme la cupluri care treceau mana in mana pe strada si incercam sa imi fac cate un scenariu pentru fiecare. Stiu ca relatiile nu sunt asa cum par din exterior, ca sunt mai nasoale sau mult mai frumoase, niciodata asa cum par. Iar mie imi vine sa plang, sa urlu, sa sparg, sa arunc totul pe fereastra si cand ma trezesc dimineata sa fiu si eu mana in mana. In fiecare dimineata.

   Cred ca m-am uitat pe toate pozele pe care le am. Si m-am vazut in unele dintre ele asa cum nu ma mai vad acum, razand asa cum o fac atunci cand nu sunt doar fericita, ci am si infinita incredere in persoana de langa mine, cand mi-e bine, cand nu adorm si nu ma trezesc singura, cand nu gatesc doar pentru mine, cand nu conduc cu ganduri inundand noaptea. Mi-e bine si acum, doar ca nu mi-e bine cu totul si nu vad sens pentru care intr-o singura viata pe care o am sa imi fie altfel decat bine cu totul. Pentru ca nu banii, nu succesul, nu diplomele, nimic din astea m-au facut vreodata sa rad cu totul, desi atunci credeam ca si asta e motivul fericirii. E motiv dar prea mic. Sentimentele m-au facut deplina. Acum le declar pierdute.










   

   

Little Miss Sunshine

   Cand ti-e dor si nu stii de ce iti e dor. Si iti e dor de atatea incat nu stii de ce sa iti fie dor mai intai. Si ti-e dor. Dor rau.

    Am zile cand ma trezesc lovita de un dor de ceva, de cineva. Cateodata mi-e dor de lucruri care nu s-au intamplat inca, cu persoane pe care inca nu le cunosc. Zodie de aer, cu ascendent in zodie de aer, indragostita iremediabil de apa. Ce pot face altceva, daca nu sa visez, sa zbor, sa umblu, sa ratacesc, sa sper, sa "dor"?

   Mi-e dor de atatea plaje incat nu stiu de care imi e mai dor, poate de toate la un loc, adunate intrun singur moment in care fericirea deja nu se mai cheama asa, ci capata un nume nepamantean, care nu e nume ci e dragoste, e un moment format din atatea momente incat devine eternitate. Mi-e dor de urcusuri, de munte, de viata, de toate felurile. De menisc fisurat, de picior bandajat, de a nu ceda orice ar fi. Si dor si de privelistea de sus, chiar si atunci cand nu se vede mai nimic, pentru ca ma concentrez pe sentimente si nu pe imagini.

   Mi-e dor de maini, de cele doua maini a caror forma n-o mai stiu dar a caror mangaiere mi-o amintesc. Si de imbratisari care au facut sa stea timpul in loc. Ce nebunie cu timpul asta, trece repede, trece incet sau nu trece deloc sau trece tot odata, pana il storci din clepsidra, clipa cu clipa.

   Mi-e dor de nopti in club si de dans nebun, mi-e dor de dimineti pe statuie, mi-e dor de prieteni care nu mai sunt prieteni. Si de ochi inchisi sub soare, cand ganduri se amesteca cu sentimente, cand fierb si ma provoc sa fierb, cand stiu ca la doi pasi e apa in care ma scufund si las tot sa plece. Ca sa fac loc sa mai incapa dor si visare.

De ce? Part two.

   Intrebarea "de ce?" m-a urmarit mereu, de copil trebuia sa stiu tot, sa aflu tot, cred ca mi-am pus intrebari dinainte sa incep sa vorbesc. Pe masura ce am crescut mi-am dat seama ca primeam si raspunsuri care nu ma multumeau. Deloc. Sau si mai grav pentru mine, nu primeam niciun raspuns.

   Primul "de ce?" soldat cu lacrimi si suspine a fost in clasa intai. De ce nu ma pupa colegul de banca? :| Da, am avut dileme existentiale inca de mica. Si a stat mama si mi-a explicat o saptamana, pana la urma cred ca l-am intrebat pe el. Daca erati curiosi, da, m-a pupat si mi-a lasat si pana azi o intrebare. De ce a disparut acum vreo optispe ani?

    Alte "de ce-uri" au fost multe si variate, o sa scriu candva o carte cu si despre toate intrebarile mele. "De ce-urile" de acum vi le impartasesc, treaca de la mine :).

• De ce nu se poate sa plec undeva, cu cineva, doar cu hainele de pe mine? Sa nu am nicio grija, sa nu fac eu niciun plan, sa nu stiu nimic si totusi sa am infinita incredere?
• De ce nu pot sa dorm doua zile cu pauza doar de apa si pipi? Sa dorm mult si sa visez frumos.
• De ce cred ca eu n-am niciun pic de noroc, decat pe cel pe care mi-l fac singura?
• De ce nu imi cade in fiecare zi din cer cate o cutie de Toffifee?
• De ce continui sa fumez, cand deja nu mai suport tigarile?
• De ce nu mai am incredere in nimeni?
• De ce nu e mereu vara?
• De ce dracu imi pun atatea intrebari?

  

Romanisme

   Nu inteleg nebunia legata de 1 mai. Nu inteleg de ce trebuie sa existe o zi anume, in care sa pleci de acasa, sa te duci la mare, desi e frig sau sa "ataci" centura Bucurestiului si sa bagi un gratar cu topping de manele. Nu se poate merge la mare pe 28 aprilie? Sau pe 6 mai? Nu intra micii pe 3?
   Imi par tristi oamenii cu spirit de turma, cei care se imbulzesc doar ca sa dea un check in. Cat de plictisit si nemultumit de viata ta trebuie sa fii, ca sa fugi de ea pentru a parea interesant? Sa fie oare semn de bunastare faptul ca nu mai gasesti pe nicaieri, de la primele ore, "amestec de porc cu oaie"? Sau ca autostrada duduie de masini?
   Eu zic ca-i semn de interior pustiu. Semn de sclavi ai muncii si ai banilor, semn ca traim azi cu gandul la pensie. Unul dintre cele mai triste lucruri din societatea noastra.
   In schimb, mie imi place Bucurestiul azi. Mult mai liber si aerisit. Asa cum e si de sarbatori, cand romanu' o taie la munte. Duca-se. Asa pe dos, cum sunt eu, poate azi fac o aroganta. Ce-ar fi sa ma duc prin centrul vechi? O fi liber de pitzi-coca? Majoritatea au check in pe A2..