Judecati si fericire

   "I'll tell you all about it when I see you again.."

   De ce simt oamenii nevoia sa judece? Fara sa cunoasca o situatie, fara sa cunoasca un om cu adevarat, fara sa ii stie noptile fara somn si pline de demoni sau zilele cu atata fericire, ca inima ar vrea sa explodeze atunci si acolo, ca mai plin de atat nu exista si asa vrea sa fie un sfarsit. Plin.

   Mi se pare de o ipocrizie fara margini sa judeci viata cuiva. Atata timp cat nu sta cu tine in casa, cat nu ii dai de mancare, nici nu-i platesti tampoanele, nici nu-i zambesti cand se trezeste si nici lacrimile nu i le stergi si nici bucuriile nu i le impartasesti. De ce esti mai bun pentru ca ai un job in corporatie? Pentru ca esti avocat si influentezi vieti? Pentru ca esti medic si salvezi vieti?

   Inca tin minte vremea comunista. Foarte reprezentativ era sa ai pe usa de la intrare numarul apartamentului si apoi titlul si numele. Da, TITLUL, ing. Popescu, dr. Ionescu, av. Ghita, gunoier Andrei (n-am vazut, dar de ce nu??). Asa si acum, ne vrem vestici, desi nu stim exact ce inseamna asta in afara de faptul ca aia castiga bineee. Dar defilam cu titlurile noastre comuniste, cu sabloanele de munca la program, cu cat esti mai ocupat, cu atat esti mai bun. Si mai depresiv si mai singur si mai trist si mai fara capatai.

   Mamele care aleg sa isi creasca copiii si sa lase sotii sa munceasca, sa rasfete familia, sunt catalogate ca niste casnice triste, care intind mana la barbat pentru bani de pedichiura. Barbatii care nu se casatoresc sunt gay cu siguranta. Femeile care sunt singure sunt prea curve ca sa le mai ia cineva.

   Si eu? Eu sunt cate putin din toate. Pentru ca imi permit o zi la piscina in miezul zilei sunt o vaca lenesa. Pentru ca nu am cont privat de pensii sunt o inconstienta. Pentru ca am treisunu de ani si nu sunt "asezata la casa mea" sunt o defecta. Pentru ca nu profesez pompos sunt o proasta. Pentru ca fac in sfarsit, dupa ani de facultate (si a fost si greu si am invatat, da??), ani de master, ani de job, ani de traduceri si ochi bulbucati in monitor, ani multi si grei de panici sufocante, pe care nu le va intelege nimeni vreodata si jur ca nu trebuie, dupa toate astea sunt LIBERA. Nu-mi pun titlul pe carti de vizita, nu-mi fac un CV de zeci de pagini (mda, am vazut si d-astea..), ma prezint simplu si reprezentativ: sunt Ralu, creez.

   Daca e vreo problema in asta, nu e problema mea. Imi pare rau sa rup prietenii pentru asta. Imi pare rau sa intorc spatele pentru ca i se umfla unuia sau altuia vena corporatista sau pipota de muncitor asiduu. Si nu-mi pasa si mi-e bine cand nu-mi pasa. Poate n-o sa-mi bubuie niciodata cardul ca altora. Dar o sa-mi bubuie inima de fericire, ca si pana acum, pentru o mie de vieti.

    

In loc de titlu

   Stau de doua ore in fata calculatorului. Am deschis blogul cu gandul sa scriu si m-am trezit ca mi-e greu sa imi astern gandurile. Sau poate teama. Si ma decisesem ca nu mi se mai face teama niciodata.. Am vreo cinci ferestre deschise, una dintre ele e youtube-ul, unde am pus niste melodii de vara. Ma simt atat de singura ca inima imi urla mai tare decat boxele date la maxim, decat vecinii dezaxati care se cearta. 

   Si de fapt sunt singura, pentru simplul motiv ca nu respira nimeni in aceeasi camera cu mine si de lucrul asta mi-e dor tare. Ma uitam mai devreme la cupluri care treceau mana in mana pe strada si incercam sa imi fac cate un scenariu pentru fiecare. Stiu ca relatiile nu sunt asa cum par din exterior, ca sunt mai nasoale sau mult mai frumoase, niciodata asa cum par. Iar mie imi vine sa plang, sa urlu, sa sparg, sa arunc totul pe fereastra si cand ma trezesc dimineata sa fiu si eu mana in mana. In fiecare dimineata.

   Cred ca m-am uitat pe toate pozele pe care le am. Si m-am vazut in unele dintre ele asa cum nu ma mai vad acum, razand asa cum o fac atunci cand nu sunt doar fericita, ci am si infinita incredere in persoana de langa mine, cand mi-e bine, cand nu adorm si nu ma trezesc singura, cand nu gatesc doar pentru mine, cand nu conduc cu ganduri inundand noaptea. Mi-e bine si acum, doar ca nu mi-e bine cu totul si nu vad sens pentru care intr-o singura viata pe care o am sa imi fie altfel decat bine cu totul. Pentru ca nu banii, nu succesul, nu diplomele, nimic din astea m-au facut vreodata sa rad cu totul, desi atunci credeam ca si asta e motivul fericirii. E motiv dar prea mic. Sentimentele m-au facut deplina. Acum le declar pierdute.










   

   

Little Miss Sunshine

   Cand ti-e dor si nu stii de ce iti e dor. Si iti e dor de atatea incat nu stii de ce sa iti fie dor mai intai. Si ti-e dor. Dor rau.

    Am zile cand ma trezesc lovita de un dor de ceva, de cineva. Cateodata mi-e dor de lucruri care nu s-au intamplat inca, cu persoane pe care inca nu le cunosc. Zodie de aer, cu ascendent in zodie de aer, indragostita iremediabil de apa. Ce pot face altceva, daca nu sa visez, sa zbor, sa umblu, sa ratacesc, sa sper, sa "dor"?

   Mi-e dor de atatea plaje incat nu stiu de care imi e mai dor, poate de toate la un loc, adunate intrun singur moment in care fericirea deja nu se mai cheama asa, ci capata un nume nepamantean, care nu e nume ci e dragoste, e un moment format din atatea momente incat devine eternitate. Mi-e dor de urcusuri, de munte, de viata, de toate felurile. De menisc fisurat, de picior bandajat, de a nu ceda orice ar fi. Si dor si de privelistea de sus, chiar si atunci cand nu se vede mai nimic, pentru ca ma concentrez pe sentimente si nu pe imagini.

   Mi-e dor de maini, de cele doua maini a caror forma n-o mai stiu dar a caror mangaiere mi-o amintesc. Si de imbratisari care au facut sa stea timpul in loc. Ce nebunie cu timpul asta, trece repede, trece incet sau nu trece deloc sau trece tot odata, pana il storci din clepsidra, clipa cu clipa.

   Mi-e dor de nopti in club si de dans nebun, mi-e dor de dimineti pe statuie, mi-e dor de prieteni care nu mai sunt prieteni. Si de ochi inchisi sub soare, cand ganduri se amesteca cu sentimente, cand fierb si ma provoc sa fierb, cand stiu ca la doi pasi e apa in care ma scufund si las tot sa plece. Ca sa fac loc sa mai incapa dor si visare.

De ce? Part two.

   Intrebarea "de ce?" m-a urmarit mereu, de copil trebuia sa stiu tot, sa aflu tot, cred ca mi-am pus intrebari dinainte sa incep sa vorbesc. Pe masura ce am crescut mi-am dat seama ca primeam si raspunsuri care nu ma multumeau. Deloc. Sau si mai grav pentru mine, nu primeam niciun raspuns.

   Primul "de ce?" soldat cu lacrimi si suspine a fost in clasa intai. De ce nu ma pupa colegul de banca? :| Da, am avut dileme existentiale inca de mica. Si a stat mama si mi-a explicat o saptamana, pana la urma cred ca l-am intrebat pe el. Daca erati curiosi, da, m-a pupat si mi-a lasat si pana azi o intrebare. De ce a disparut acum vreo optispe ani?

    Alte "de ce-uri" au fost multe si variate, o sa scriu candva o carte cu si despre toate intrebarile mele. "De ce-urile" de acum vi le impartasesc, treaca de la mine :).

• De ce nu se poate sa plec undeva, cu cineva, doar cu hainele de pe mine? Sa nu am nicio grija, sa nu fac eu niciun plan, sa nu stiu nimic si totusi sa am infinita incredere?
• De ce nu pot sa dorm doua zile cu pauza doar de apa si pipi? Sa dorm mult si sa visez frumos.
• De ce cred ca eu n-am niciun pic de noroc, decat pe cel pe care mi-l fac singura?
• De ce nu imi cade in fiecare zi din cer cate o cutie de Toffifee?
• De ce continui sa fumez, cand deja nu mai suport tigarile?
• De ce nu mai am incredere in nimeni?
• De ce nu e mereu vara?
• De ce dracu imi pun atatea intrebari?

  

Romanisme

   Nu inteleg nebunia legata de 1 mai. Nu inteleg de ce trebuie sa existe o zi anume, in care sa pleci de acasa, sa te duci la mare, desi e frig sau sa "ataci" centura Bucurestiului si sa bagi un gratar cu topping de manele. Nu se poate merge la mare pe 28 aprilie? Sau pe 6 mai? Nu intra micii pe 3?
   Imi par tristi oamenii cu spirit de turma, cei care se imbulzesc doar ca sa dea un check in. Cat de plictisit si nemultumit de viata ta trebuie sa fii, ca sa fugi de ea pentru a parea interesant? Sa fie oare semn de bunastare faptul ca nu mai gasesti pe nicaieri, de la primele ore, "amestec de porc cu oaie"? Sau ca autostrada duduie de masini?
   Eu zic ca-i semn de interior pustiu. Semn de sclavi ai muncii si ai banilor, semn ca traim azi cu gandul la pensie. Unul dintre cele mai triste lucruri din societatea noastra.
   In schimb, mie imi place Bucurestiul azi. Mult mai liber si aerisit. Asa cum e si de sarbatori, cand romanu' o taie la munte. Duca-se. Asa pe dos, cum sunt eu, poate azi fac o aroganta. Ce-ar fi sa ma duc prin centrul vechi? O fi liber de pitzi-coca? Majoritatea au check in pe A2..

Furtuni

   Cand am vazut numele pe display mi-am zis: ia uite, cand l-am sunat n-a raspuns, acum ma suna in prostie. Raspund, vocea schimbata, ma intreaba ce fac si daca pot vorbi. Rad, ii spun ca da, intreb ce s-a intamplat. Nu se simte bine. Inima mea sta, apoi pompeaza tare, sta iar, ma molesesc toata. Cum nu te simti bine?
   Incepe sa imi povesteasca. Dupa doua fraze stiu deja, face atacuri de panica. Stabilim sa ne vedem in doua ore. Verific telefonul, sunasem pe un numar gresit cu zile in urma. Intru in dus si las apa sa curga pe mine zeci de minute, timp in care mor de cel putin trei ori. Ma gandesc, ma razgandesc, intr-un final realizez ca nu stiu ce sa fac, nu stiu ce sa zic, pot doar sa fiu acolo.
   Vad un barbat slabit si imbatranit. Il imbratisez si il asigur ca sunt acolo, orice ar fi, daca s-ar termina lumea, daca s-ar prabusi stelele, daca ne-ar lovi urgii din toate partile. Vorbim mult, ne plimbam, respiram, numaram. Mai tarziu, la el acasa, il conving sa se intinda, sa incerce sa adoarma. Cu mana lui intre ale mele inchide ochii. Ma uit la el si realizez ca daca nu i-ar mai deschide as muri acolo, cu el de mana. Intr-un final se linisteste destul incat sa plec spre casa.
   Ma urc in masina si pornesc motorul, lacrimile mi se innoada in gat. Doua strazi mai incolo, unde nu ma vede nimeni, opresc si ma chircesc cu genunchii la piept. Lovesc tot in jur, urlu, plang si imi infig unghiile in palme. Am murit de multe ori intr-o singura seara. Dar nu mi.a fost frica nici-o clipa. Mi-a fost ciuda pentru ca as face orice, dar n-am multe variante.
   Pun palmele pline de sange pe volan. Plec spre casa. Insa stiu ca acasa mi-e un singur loc. Si asta ne tine puternici, impreuna.

Viata mea de la Iubire incoace

   De cand l-am cunoscut pe Iubire viata mea s-a schimbat. Nu radical, dar intr-o mare masura. Am fost intotdeauna o mare iubitoare, insa n-am stiut cata fericire iti poate aduce un Iubire, pana nu l-am cunoscut pe el.
   Am auzit tot felul de chestii rautacioase. Ca sunt obsedata de el, ca nu imi pasa de altceva/altcineva in afara de el, ca ma port cu el de parca ar fi prietenul meu. Wtf?? Cred ca multa lume nu a auzit de iubire, de simtit nici nu mai vorbim. Ca sa poti iubi cu adevarat un alt om ar trebui intai sa iubesti "chestii neinsemnate": o floare, o geanta de la Marks, pe Iubire, de ce nu.
   Cine e Iubire? Pai e una dintre cele mai importante fiinte pentru mine. E cel care ma face sa rad cu lacrimi, cel la care ma gandesc mereu cand vreau sa cumpar cate ceva pentru mine, musai iau si ceva pentru el, e cel cu care ma joc ca si cum n-as fi crescut vreodata, cel pe care il strang in brate cu foc si dor de fiecare data cand il vad.
   Ce am invatat de la Iubire? Dulcea dependenta de cineva drag, bunatatea fara margini, prietenia neconditionata.
   Il iubesc pe Iubire pana la cer si inapoi si nu l-as da pe o mie de prieteni cu doua picioare dar cu judecati obtuze, cu replici tampite, cu sarcasm prost. Asa ca feel free to judge, nu ca mie imi pasa vreo secunda. Sunt ocupata cu iubire/Iubire.