All mine

   Glumesc cu tatal meu, spunandu-i ca tot norocul din familia noastra l-a luat el, cand a castigat la loto prima lui masina, la scurt timp dupa ce isi luase carnetul, plus zece mii de lei (cam douazeci de mii azi). Cu masina aia a urmarit-o si pe mama, am scris intr-un post anterior :) 

   Eu nu am avut bani, sa dau de permis cand am implinit optispe ani, ca n-au fost, erau alte prioritati atunci. Am avut sufletul tandari, un an si ceva, pentru ca ii vedeam pe cei de varsta mea cu masini si permis. L-am luat si eu, din prima, in Vinerea Mare din 2003, la 31 de zile fix dupa ce facusem prima ora oficiala de condus. Nu am plans de fata cu politistul, nici cu instructorul care m-a adus pana aproape de casa. Dar Doamne cat am plans! Plangeam si radeam. Si iar plangeam. Am ridicat permisul dupa vacanta de Paste si de atunci a fost bunul meu cel mai de pret si realizarea mea cea mai mare.

   Am primit Dacia tatalui meu, sa ma plimb si sa merg la facultate. Am iubit-o, asa ciudata cum era, cum se oprea in mijlocul intersectiei, cum scotea fum pe sub capota, cum ramaneam cu schimbatorul in mana. Dupa vreun an, a aparut in viata mea masina in care mi-am trait fericirile, primul VW. Cate rasete a auzit masina asta, cata bucurie, cata veselie, cate drumuri faine a avut sub roti. Da, radeau unii cretini de mine si imi ziceau ca ma plimb cu dricul, ca masina mea era maaareee, sa am spatiu sa-l umplu cu toata viata din mine, dar pe cat ma dureau vorbele, pe atat eram de plina in suflet.

   Dupa ce m-am imbolnavit (si mi-am revenit), acum multi ani, am primit-o pe a doua VW. Pe care am adorat-o. Care m-a purtat in niste locuri in care m-am incarcat de viata, care m-a facut sa simt cum spumega asfaltul sub mine si de care n-a mai ras nimeni. Ca n-am mai permis si nici n-au mai indraznit. A fost o relatie dragoste-ura in unele momente, a fost dragostea mea cu nabadai, dupa prima dragoste pe care am acceptat-o cu toate greselile si imperfectiunile ei si a doua care parea ideala si eterna.

   Si s-a facut praf intr-o zi. Praf si pulbere. N-am putut sa ma duc s-o mai vad, mi-au fost de ajuns cateva poze. Am primit in doua pungi tot ce adunasem in ea, in casa mea departe de casa. Si am plans de mi s-a cutremurat lumea si sufletul si viata.

   Pana cand mi-am luat-o pe EA, a mea de acum. Dragostea mea matura. Care nu m-a dat pe spate din prima, dar pe care am descoperit-o usor, usor si acum nu stiu daca imi vad viata fara ea. In seara asta ma uitam ca intrasem pe rezerva de motorina si m-am gandit.. "hai sa-ti umplu rezervorul, cum imi umpli tu inima". Si am pozat-o, in parcare la Mega. M-am uitat intai la ea, asa perfecta in toate imperfectiunile ei inchipuite de mine. Si am iubit-o si mai mult decat credeam ca pot. 

   Era odata o fetita, care statea in scaunul din dreapta si ii schimba vitezele tatalui ei, la inceput la comanda, apoi stiind complice cum toarce motorul si ce ii cere masina. Aveam 7 ani si ma indragostisem, era pasiunea mea, plimbarea aia din fiecare seara in care faceam concurs de "capitale ale tarilor lumii". Si fetita asta a avut un vis, cel mai mare. Nu, nu sa imbrace rochii de mireasa. Nu sa aiba copii. Nu sa calatoreasca in nu stiu cate colturi de lume. Nici chiar sa gaseasca barbatul ideal. A visat sa nu stea in dreapta, ci sa stea in stanga, in full control, in scaunul soferului pentru viata ei, sa isi schimbe vitezele si sa asculte cele mai dulci sunete. Anvelopele care se contopesc cu asfaltul si motorul care toarce. Si cred ca se mai gandea la muzica buna, pe care atunci o asculta doar dintr-un casetofon cu baterii din alea mari, cand se intindea pe bancheta din spate la drumuri lungi si numara toate stelele.

   Sursa foto: www.pinterest.com

Sport national

   Suntem cei mai buni la datul cu parerea. Da, inclusiv eu. Dar eu incerc sa ma tratez. Mi-am dat seama cat de mult gresesc, cand am dat cu pareri tampite spre prietena mea, care nu avea nevoie de ele, iar eu nu eram deloc in masura sa vorbesc.

   Eu aud pareri de zeci de ani. Intotdeauna e cineva care stie mai bine cum ar trebui sa imi traiesc viata si de ce, cum ar trebui sa ma imbrac, de ce nu am noroc in dragoste, de ce inca sufar de panici. De ce murim, daca nu tinem gura bine inchisa? Si de ce ranim intentionat? Si de ce e simplu sa vorbesti doar cand tu esti fix in opusul situatiei?

   Si mie mi-e foarte simplu ca iti spun ca esti un dobitoc, pentru ca futi cutia ca nu-ti intra masina in viteza decat dupa zece incercari. Pentru ca eu conduc de aproape 15 ani, zilnic, iar neintrat in viteza patesc poate o data pe an, cand sunt cu ochii dupa vreun tip misto de ma lesinez cu schimbatorul in mana.

   Mi-e simplu sa iti spun ca un atac de panica trece intotdeauna, chiar daca tu ai vrea sa-mi dai un pumn in fata, pentru ca te sufoci atunci, atat de tare ca nici nu vrei sa ma vezi, iar sa mai auzi ceva, exclus. Si mi-e greu sa-mi spun asta mie, cand ma sufoc..

   Mi-e simplu sa iti zic ca ar trebui sa slabesti si ca e usor, cand eu am de peste patru ani aceeasi greutate ideala. Mi-e simplu sa iti vorbesc cu burta plina, chiar daca tie ti-e foame, ca ai dat ultimii bani pe ghiozdanul copilului si pana la salariu, ai regim de paine cu cartofi.

   Mi-ar fi simplu sa iti zic ce perioada minunata e iarna, daca as sta in Tenerife sau in Florida, cand tu nu mai stii cate straturi de haine sa-ti pui si racletezi la geamuri inghetate pana iti da sangele.

    Mi-ar fi tare usor, cred, sa iti zic ca ar trebui sa te relaxezi intr-o vacanta, daca as avea un iubi-sot-amant bogat sau as invarti banii cu lopata, ca asa mi-a fost mie norocul. Mi-ar fi tare simplu sa iti desenez o viata de vis.

   Mi-ar fi simplu sa iti spun cum sa iti cresti copiii, ca sa fie mai cuminti, mai destepti, mai buni. Asta cand ai mei ar fi deja la varsta la care nu isi mai aleg rochii cu Elsa, ci masini ecologice, sa nu mai polueze planeta.

   Dar nu as fi o vaca incaltata daca as face asta? Si nu sunt, cand imi mai scapa si o fac? 

   

   Nu e mult mai corect, sa vorbim strict ce am trait, cuiva care traieste acelasi lucru, asa ca noi acum nu stiu cati ani, cand nu aveam pe nimeni sa ne spuna o vorba buna si chiar vrem sa facem un bine, dar nu bine cu forta, ci bine din ala.. bine? Ador oamenii care imi vorbesc despre experintele lor similare, ca sa imi dea speranta. Ii ador la fel de mult cum ii urasc pe aia care imi vorbesc de pe trepte diferite, despre chestii de care nu au habar.

   Oare suntem pur si simplu rai, ori nu ne dam seama, decat prea tarziu sau niciodata, ori suntem dobitoci cu diploma?

Sursa foto: www.pinterest.com

   

   

Cu relatiile la terapeut

   In terapie descopar atatea lucruri, care nici nu credeam ca au vreun rost, vreun sens, pe care le consideram incheiate de mult, irelevante. Si totusi ele sapa acolo, intr-un colt de minte sau de suflet si ma impiedica, intr-un anume fel enervant, sa merg mai departe.

   Cu majoritatea barbatilor din viata mea, n-am avut o relatie buna sau sanatoasa. Eram pierduta si ma cautam pe mine, cautam gesturi, le dadeam lor puteri supranaturale, numai sa suplinesc golul care ma macina pe mine si care venea numai de la mine. Si m-am crezut tare defecta, ca lucruri nu merg, ca lucruri nu tin. M-am gandit ca nu pot darui. Puteam si pot darui. Problema era cu primitul, nu puteam primi, nu ceream si inca nu prea pot si nici nu cer.

   Ma buseste rasul cand ma gandesc.. cum l-am implorat pe un celebru arhitect sa nu ma pararseasca, ca mor fara el. Aveam douajdoi de ani, omul ma inselase, in masina mea, cu alta (femeie, nu masina). Ma tinea ca pe un caine in ploaie, la usa. Si eu credeam ca-l iubesc, atunci. Sau raposatul.. care ma lasa sa stau in frig, iarna, cu un catel bagat in geaca, sa il incalzesc la piept, pentru ca crapau pietrele si cainele nu avea voie in casa, iar pe mine nu ma lasa sufletul sa dorm la caldura. Si daca n-avea voie cainele ala, care era atat de bun, eu de ce as fi avut voie?

   Nu credeam ca merit. Credeam ca merit sa plang, ca am un pret astronomic de platit, sa sufar mereu. Ma uitam la alte cupluri, vedeam certuri din alea monstruoase, alcolism, inselat, si ma gandeam.. eu n-as sta! eu as pleca! eu n-as sta cu un barbat care nu e implicat 100%! Si fix asta am facut, ca nu stiam altfel. Am stat si am implorat o bucatica de iubire.

   M-am dezbracat de toti barbatii pe care i-am intalnit si pe care i-am primit in viata mea. Am pastrat experientele, sa nu cumva sa uit, mai ales ca recent am avut un episod in care mi-am dat valoare zero. Si mi-am reamintit tot.

   Si totusi, crescand intr-o famile model, cu un tata care a avut grija de mine si mama, care nu a baut, nu a lovit, nu a jignit si mai mult decat atat, a iubit, a fost acolo, a alinat, s-a luptat, eu de unde mama naibii am iesit asa defecta? Asa cersetoare? Din traume. Din lovituri in fata sau in suflet. Pe care acum ma muncesc sa le repar, pentru ca ai mei m-au iubit atat de mult, incat m-au vazut perfecta si n-au mai stat sa se ingrijeasca de toate crapaturile mele..

   E bine single? Sau, e mai bine single? Infinit, decat in ceva gresit. Infinit, decat in ce am trait. E asumat single, e alegere. E prima alegere de a nu mai suferi, de a nu mai accepta. E pasul spre vindecare.

Sursa foto: www.theadventurouswriter.com

Furia

   Cum vi se pare atunci cand vedeti o femeie furioasa? O femeie care injura, care da cu un ciocan in peretele proaspat vopsit, pentru ca se chinuie sa prinda un raft si al patrulea surub refuza sa se infileteze? Sau o femeie care da cu piciorul in doua sacose pline si grele, pentru ca nu mai poate sa le care? O femeie care urla ca pe stadion la iubit, pentru ca a ranit-o prea tare?

   Dar cum vi se pare aceeasi femeie daca in loc sa injure, plange? Daca in loc sa buseasca peretele, o ia cu palpitatii si lesin? Daca in loc sa joace fotbal cu sacosele, se sperie ca moare acolo de greu, ca nu mai ajunge acasa si nu mai poate sa respire, de nervi reprimati si suparare? Daca se invineteste de plans si se roaga de barbat sa o ierte, desi ei au gresit egal si in repertoriul lui nu o sa existe "imi pare rau"?

   Care e varianta acceptabila social? Femeia pur-si-simplu-om sau femeia vulnerabila, fricoasa, la locul ei?

   Si unde se duc emotiile, cand se duc?

   La mine s-au tot dus in panici. Pentru ca nu am indraznit sa ma manifest altfel, poate de rusine, poate de teama, poate de.. nu stiu de ce. Nici fata de tatal meu, caruia am simtit mereu ca ii datorez prea mult si trebuie sa tac. Nici fata de amicii mei, desi turbam asteptandu-i la intalniri. Pentru ca, doar ma suportau asa cum sunt, asa cum ma consideram, ca nu merit mai mult si n-am dreptul sa fac nazuri. Nici fata de vreun iubit, care imi facuse inima tandari, ca sa dispara apoi in patru zari.

   Stiam sa plang (nu ca acum nu as mai sti, sau ca nu face chiar bine uneori). Stiam sa imi cer iertare, pentru ca cineva sa se indure sa ma lase la market inaintea lui, ca eu aveam doar doua produse si ma sufocam de panica. Stiam sa tac si sa inghit si inca mai stiu, nu's complet vindecata.

   Dar am invatat sa ma exteriorizez mai mult si mai des. De fapt m-am surprins asa, reactionand altfel si m-am speriat (desigur). Si am vorbit cu terapeutul meu. Si m-am lamurit. 

   Am invatat sa nu mi se mai innoade cuvintele in gat si panicile in suflet. Am dat una cu ciocanul in nenorocitul ala de perete de l-am facut praf. Apoi am chituit de ochii soacrei si m-am calmat. M-am calmat in loc sa ma ia cu frig, cu cald si apoi cu lesin.

   Am inchis telefonul in nas, cand m-au sunat diversi cu promotii. Inainte stateam si ascultam si fierbeam, ca na, e job-ul omului si trebuie sa mai si intelegem si apoi, doar eu m-am inscris la newslettere.

   Si am impins la casa in market un ditai omul. Care cumparase si se scobea de bani de parca se mira ca mai trebuie sa si plateasca. Am pus pe tejghea restul de cinci lei, pe care ii datora el si am zis "acum eliberati casa in pula mea". Da fix asa, in pula mea. Eram ca un bibelou, cu bijuuri, cu obrazii imblushati, in bluzita de donsoara de pension, par desprins si nitel ravasit, asa ca printesele Disney. Cumparat, platit, iesit. Fara panici. Pentru ca n-am mai tinut in mine.

   Oare ma transform in birjar? Ma plac asa? Nu stiu. Cateodata zic ca poate exagerez, ca ar trebui sa ma mai temperez. Dar asta mi's si am fost de cand ma stiu. Colerica, nerabdatoare, ma aprind ca un mare incendiu. Am douazeci de ani de panici in spate, birjar suna mai bine pentru mine, decat panicata.

   Asa ca ma prefer oricand o femeie cateodata furioasa, o femeie om, nu o femeie ca mamele noastre, care erau atat de doamne, incat ne-au facut pe noi, o generatie care are nevoie de psiholog mai mult decat are nevoie de mancare. Ma prefer o femeie furioasa, exteriorizata. Si care vorbeste uneori cu "pula". Chiar daca momentan pula e doar imaginara.

Sursa foto: www.lmgflip.com

In mall. Sau cum se vede lumea.

   Ultima zi de 2+1 gratis la Sephora, am vazut pe net abia azi. Yum, caut bine prin site, ma gandesc cam ce as lua. Plus ca saptamana asta e ziua unei prietene, deci sa caut si cadou. M-am sucit toata ziua, sa ies, sa nu ies, eram cam panicata, cam lesinata, cam intoarsa. M-am decis sa plec atunci cand mi-am dat seama ca imi trebuie un elastic de par, unul la fel cum luasem, pentru ca era ratacit si eu cautam asa de mult timp, dintr-o masina in care slabe sanse sa ma mai urc vreodata.

   Deci, elastic de par, Sephora, cadou. Si plec. Pe drum simt cum ma umezesc in scaun. Nu, nu vazusem niciun tip zzzuuuperrr misto (si single). Era panica. Pentru ca ma duc in mall? Pentru ca ma duc singura in mall? Pentru ca mall-ul e aglomerat? Pentru ca intr-un mall aglomerat nu te baga nimeni in seama, daca te imprastii? Pentru ca intr-un mall aglomerat, daca te imparastii, ramai si fara geanta? Deci, panica.

   Cum am dat sa intru in parcare. m-am gandit ca daca nu gasesc loc aproape de intrare ma intorc. N-am gasit loc ( :))))) ), nici nu m-am intors. Cautat loc, gasit loc, departe. Coborat, apasat telecomanda. Sa intru, sa nu intru? Intru in pizda ma-sii!!! Prima oprire farmacie. Fix cand sa cer ce aveam nevoie, aia din fata mea se trezeste, ca la scoala, sa puna o intrebare care tine casa blocata inca 5 minute. Ma scurg, imi trec toate gandurile buluc prin cap. Daca mor aici, as vrea sa ii ramana Verei toate acareturile mele, mici, mari, valorase sau ne. Vreau sa il lase si pe B. sa isi aleaga cateva lucruri, sa ii aminteasca de mine. Dar nu facui testament! Cine stie exact ce vreau eu? Off, nu-i bine.. "Cu ce va pot ajuta?" Hait. Pentru ce intrasem? Cumpar, platesc, ma duc spre magazinul cu chestii si elastice. Nu mai tine, o sun pe prietena mea, care nu raspunde. Ma suna inapoi, eram deja in magazin. Si vorbim si vorbim, cat caut forfecute, pile, elastice, probez rujuri, ma plimb intre 2 etaje, printre oameni care nu au invatat ca pe scara rulanta se sta asa incat sa ii permiti si unuia mai grabit sa treaca. Sau uneia panicate. 

   Sephora a fost cam fail, pentru ca nuantele erau oribile si nu tineau cum trebuie. Am vrut sa iau ceva pentru mine si ceva pentru sarbatorita, dar nop, traznai. Asa ca bete de bambus, perie pt sprancene, puf de dus si la casa. "Aveti card de fidelitate? Nu. Vreti sa va facem? Depinde cat dureaza. Putin. Bun, atunci vreau." Alte 3 minute, in care eram pe telefon, imi faceam testamentul in minte, aia ma intreba numar de telefon, eu incepusem sa-l dictez pe al lui tata si prietena mea incerca sa ma linisteasca pe fir. Cadou n-am luat, in alta zi.

   Si plec spre parcare si parca atunci am inceput sa respir. Ii spun prietenei mele ca ma duc la masina si ca sunt ok. Am inceput sa caut prin pungi sa vad ce am luat. Apoi pe internet banking, sa vad daca nu cumva m-au tras in piept, ca nu ma uitasem la suma cand am tastat pin. Hai ma ca sunt bine! Sunt bine, wtf! Dau play la muzica, scaunul incepuse sa se usuce. Imi aprind un Kentswitchlung. Plec si ma minunez ca am reusit. De fapt ca minunez ce fraiera sunt, ca am ajuns sa ma minunez de normalitate. Ma contopesc cu asfaltul, masina toarce, eu respir deja mult mai bine, toate semafoarele pe verde, ca in filme.

   Daca v-ati gandit vreo secunda ca anxietatea e simpla.. (aici e o pauza in care eu rad vreo 10 minute). Daca v-ati gandit vreo secunda ca anxietatea e complicata, ei bine, pe mine m-a facut azi cu un elastic nou, fara trecut dar cu viitor promitator si mi-a aratat ca in timp ce nu pot controla nimic, de fapt controlez tot ce tine de mine.

Sursa foto: www.dumpaday.com

Terapia

   Cel mai des, intrebata fiind in terapie cum ma simt fata de o situatie, fata de mine, am spus ca ma simt goala. Goala si pustie. Si pe bune de nu ma imbrac mereu, regulamentar. Ma simt goala. Da, are legatura si cu moartea mamei si absenta ei dureroasa de aproape 20 de ani din viata mea. Are legatura si cu pumnul pe care mi l-am luat in fata si care ma desfigurase atunci. Are clar legatura si cu panicile mele, parca vechi de secole. Si cu barbatul care si-a dus amanta la munte cu masina mea, in timp ce eu il iubeam de acasa.

   Dar cel mai des, "goala" asta are legatura cu mine. Cu framantari prezente, cu constatnte invinovatiri, cu senzatia mea ca nu's destul de buna sau puternica. Ca nu merit. Sunt constienta ca merit dar in suflet se mai strecoara indoieli. Nu m-am rugat niciodata mai arzator la Dumnezeu decat atunci cand spun: "Doamne, ai grija de mine cum ai de toate fiintele, pentru ca si eu sunt o farama de Divinitate". Si atunci cum sa nu merit? E o contrazicere in mine. Poate de acolo sunt asa goala, ca ma contrazic mereu si ma macin. 

   Ma macin pentru ca gresesc si nu stiu cum sa implor sa fiu iertata. Ma macin pentru ca ne-am cunoscut intr-o intersectie si dupa ce n-a mai fost nimic, eu m-am intors cu sufletul acolo, asteptand.

   Mi-am propus acum niste ani sa traiesc simplu. Am reusit, in mare, chiar daca mi-a adus lovituri cu pietre in piata publica. La inceput am zis ca poate sunt nebuna, ca imi distrug viata, apoi am realizat ca daca as trai altfel as fi pierduta, de fapt.

   De ce suntem goi? Pentru ca facem alegeri proaste, nu ne tinem gura cand ar trebui si nu o deschidem cand ii musai, reactionam la impuls. Punem la suflet ce ar fi bine sa dam la spate si nu punem o "mana" vindecatoare pe sufletul nostru, cand am avea nevoie. Nu stim sa iertam si nu stim sa ne iertam. N-ai cum schimba trecutul, dar prezentul e al tau tot, intr-un fel atat de complet si magic. E pacat sa uitam asta, sa ne impiedicam de pietricele, in loc sa ne dam sansa la fericire.

   Si pentru ca in ultimele zile m-am lovit de cateva aspecte, le impartasesc si cu voi:

• Intotdeauna, inainte sa mergeti la un terapeut, verificati-l pe www.copsi.ro, este Colegiul Psihologilor cu drept de practica in Romania. Trebuie sa fie inscris acolo, fara dubiu. Tot acolo puteti vedea si ce tip de terapie practica. Terapia cognitiv-comportamentala, de exemplu, da rezultate excelente pentru probleme aparute recent dar este un mare fail daca aveti probleme ce dureaza de ani de zile. Informati-va asupra tipurilor de terapii.
• Terapeutul nu trebuie niciodata sa fie complet de acord cu voi si sa va cante in struna. Nu mergeti acolo nici sa fiti judecati si daca simtiti asta, nu ati ajuns unde trebuie. Fiti complet onesti, pentru ca faceti asta pentru voi si pentru sanatatea voastra. Procesul terapeutic este intotdeauna confidential.
• Terapia e un proces de lunga durata, de multe ori. In care veti investi bani, efort, timp, dar mai ales toate resursele sufletesti pe care le aveti, ca sa fiti bine. Merita. Eu nu-mi imaginez halul in care as fi ajuns, daca nu as fi decis ca vreau si trebuie sa incep sa ma vindec, cu orice pret. E un drum lung in fata, sunt si pasi inapoi si salturi inainte. E singurul drum care imi da posibilitatea sa visez la lumina pe care o caut. Si o merit.

Sursa foto: www.pinterest.com

Instructiuni de folosire

   Daca te-ai speriat vreodata ca nu-ti gasesti cheile de la casa, ai simtit ca te trec toate apele si ca nu ai aer, nu suferi de anxietate. Daca ti s-a pus un nod in gat in doua ocazii, pentru ca aveai de vorbit in public, nu suferi de anxietate. Da, atacuri de panica poate avea oricine, oricand, din senin chiar, fara sa fi resimtit anxietate constient in alte dati. Daca nu suferi de anxietate si nu ai trecut prin vreun episod anxios debilitant, nu da niciodata sfaturi unei persoane cu anxietate. Dar niciodata. O poti face doar daca esti psihoterapeut (si sfatul iti este cerut si persoana este in proces terapeutic cu tine) sau daca esti medic psihiatru. Sfaturi poate da numai si numai o persoana care s-a luptat cu asta si care stie exact prin ce trece un anxios.

   Nu indrazni vreodata sa judeci o persoana cu anxietate sau sa o faci sa simta ca e vina ei in vreun fel. Poate este vina ei, ca nu a cautat ajutor mai devreme. Ca nu a stiut sa isi recunoasca limitele, corpul, sufletul. Dar nu ai dreptul sa judeci. Poti sa o faci, dar e cel mai probabil ca nu veti mai fi vreodata prieteni dupa asta.

   Fii acolo. Daca vrei sa ajuti cu ceva fii acolo, in tacere, poate tinand persoana de mana. Asta ajuta, pentru ca cel ce sufera se simte cumva conectat cu lumea exterioara si nu se mai simte atat de singur. Am tinut multe persoane straine de mana cand aveau un atac de panica. Niciuna nu m-a respins vreodata. Incercati. Nu muscam. Lasa persoana sa vina inspre tine fara presiuni. Daca simte ca poate vorbi cu tine se va deschide si sa stii ca are mare incredere in tine, pentru ca face asta.

   Nu-ti exclude prietenul/iubitul/iubita/vecina/colegul anxios din activitatile pe care le faceati. Accepta-i insa limitele de moment si nu-ti da ochii peste cap nici nu fa vreun big deal daca se ridica si pleaca in mijlocul unei conversatii. Are nevoie de aer, de liniste, are nevoie sa respire.

   Comporta-te intotdeauna normal, e acelasi om. Nu-i mai bun, mai rau, mai prost sau mai destept. Nu i-a crescut nimic in plus. Are acelasi creier pe care si-l foloseste, te asigur.

   Daca ai citit pana aici, ai sitit si ce e cu bold/italic. Reciteste. E vorba despre cum e normal sa te comporti cu ORICE persoana, fara intrat cu bocancii in viata altcuiva, fara judecat ceva despre care tu nu ai habar, fara sfaturi pe care nu ti le-a cerut nimeni.

   Persoana care sufera de anxietate e un om normal, dar care se teme, cateodata nici noi nu stim de ce. Poate e mai normala decat altcineva care isi baga gunoiul sub pres, sub masca unei puteri aparente. Face aceleasi lucruri pe care le fac toti, in marea majoritate a timpului. Are familie, are un job, merge la cumparaturi, face sex. Nu-i vreun alien. Nu-i nebun(a). Bonusul e ca are o empatie si o inteligenta emotionala cum rar vei gasi. 

     

   Pentru orice intrebari, va stau la dispozitie in casuta de comentarii. Vor fi publicate doar dupa ce ma asigurati ca doriti asta.

xoxo, Ralu.

Sursa foto: www.healthyplace.com

Sa ne fie rusine (inca de mici)

   Aveam treispe ani. Eram eleva in clasa opta la un super liceu din Bucuresti, imi placea enorm sa invat, eram populara printre colegi, respectam profesorii. Aveam insa o diriga infecta, care mi-a pus bete in roate cu fiecare ocazie, doar pentru ca respiram (si pentru ca nu-mi placea matematica, dar ma straduiam).

   Aveam in spate sapte ani de cancer ai mamei, ea era acasa, bolnava in ultimul stadiu, mai mult moarta decat vie.

   As fi dorit sa vorbesc, cu prietenii mei de la bloc, cu gasca de la scoala, cu profesorii, cu oricine. Sa spun ca mi-e teama, ca ma sperii pana la lesin. Dar era rusine, iar eu ma credeam nebuna, pentru ca simteam toate lucrurile alea si pentru ca le traiam. N-am putut sa merg decat vreo luna la scoala, dupa care am ramas acasa, cu mama muribunda. In februarie tata a sunat-o pe diriga s-o anunte ca mama a murit si ca eu mai am nevoie de timp. TOTI profesorii au zis ca ma vor trece anul, chiar daca vin doar cand pot sa-mi dau cateva teste (eu invatam totusi acasa in timpul asta, dupa manuale, singura). Diriga s-a opus. A zis ca cere exmatricularea daca nu imi aman medical anul. Dar eu nu aveam o problema medicala! Aveam una sufleteasca si doream sa vina spre mine macar adultii. Am amanat anul. Am ramas fara colegi, fara scoala, fara mama, in cateva luni. Singura adica, cu un tata pierdut pe langa mine. Era rusine mare. 

   Am inceput din nou clasa a opta in toamna la o scoala fara frecventa. Unde am dat capacitatea cu tata in curte, dupa gard, in dreptul clasei in care eram, pentru ca imi era frica de toti borfasii printre care ajunsesem. Barbati de douascinci de ani, care imi ziceau ce tate misto am. Cu unul am stat in banca la examen. Mi-era sila. Si n-am spus nimanui unde fac eu scoala, nici de ce, nici ca am pierdut un an. Pentru ca era rusine sa fii repetenta, nu mai conta motivul. Nu vorbea nimeni cu mine de asta, existam printre toti, dar eram cumva o umbra.

   M-am intors la acelasi liceu in clasa noua si l-am terminat cu brio. M-am intalnit cu toti care ma stiau drept aia orfana, zi de zi si a fost dureros, tot zi de zi. Fostii mei colegi erau prin alte clase. Fostii mei profesori m-au primit cu bratele deschise. Fosta diriga era acra si parca ii era ciuda ca inca respiram. N-am salutat-o niciodata, in afara de ziua in care ne-au premiat de sfarsit. Atunci am zambit amar spre ea si am privit-o prima data in ochi, cu toata durerea pe care o stransesem in ani, ani in care un adult s-a purtat execrabil cu un copil care suferea. Ala a fost salutul meu, ca n-am stiut mai bine.

   Sa nu va fie rusine de nimic din ce traiti, sa nu credeti ca e vina voastra ca altii va lasa intro margine, asa cum am simtit eu. Pentru ca nu e, chiar daca nu cereti ajutor atunci, pentru ca nu puteti sau nu stiti cum. Asta nu inseamna ca toata lumea e oarba si ca are o scuza.

xoxo, Ralu.

Sursa imaginii: www.idiva.com   

Din nou

   Cand am inceput blogul, nici nu stiam de fapt ce vreau sa fac cu el. Nu ca acum as sti. Cu blogul sau in general. Am recitit postarile, toate. Gasesc mult cenzura in ele, in limbaj, in exprimare. Gasesc ascunzisuri si chiar primisem o intrebare pe tema asta, daca nu ma simt prea expusa cu blogul. Nu, nu ma simt. 

   Asa ca de azi, zic sa-i dau o fata noua. Aia in care spun deschis si fara cenzura ce cred si despre cine cred. Ce am trait si ce am invatat. Si ce n-am invatat. Si am sa-mi bag pula de multe ori. Ca asa vorbesc eu si asa voi "vorbi" si in scris.

   Poate cineva va.. "enjoy".

xoxo, Ralu.

Sursa foto: www.sayinimages.com

Saptamana patimilor. Despre prietenie.

   Nu ne-am cunoscut in cele mai bune circumstante. Am vorbit mult pe facebook si la telefon, inainte sa ne strangem in brate. Nu stiu daca anticipam cat imi vei intra in suflet.

   N-am stat nopti in sir sa tragem tigari si sa bem cico. N-am iesit in oras "ca fetele". Dar am vorbit de vietile noastre atat de simplu si deschis. Esti o parte din mine, ma gandesc la tine de multe ori, chiar daca nu-ti scriu sau nu te sun atunci pe moment. Te iubesc. Esti tu, prietena mea.

   

   Stii de ce te iubesc? Pentru ca esti in primul rand. Pentru ca nu e distanta, cand vreau sa iti spun bucurii sau tristeti si pentru ca stiu ca te bucuri pentru mine sincer si plangi alaturi de mine. Pentru ca stii, pentru ca intelegi si pentru ca nu judeci.

   Pentru ca ai atata credinta si smerenie, pentru ca il ai pe Dumnezeu in suflet si cand imi spui tu "Doamne ajuta sa fie asa", stiu ca asa va fi pentru ca tu crezi.

   Pentru ca dai viata si ocrotesti viata. Pentru felul in care iti iubesti copila nazdravana si pe cea inca nenascuta. Pentru cum iti iubesti familia si prietenii si pentru felul in care le esti alaturi.

   Pentru ca esti atat de frumoasa si senina, desi tu nu te vezi asa cateodata. Pentru ca ai o sclipire in ochi pe care o au doar oamenii buni, oamenii valorosi.

   Pentru ca ma incurajezi, pentru ca ma faci sa rad, pentru ca nu imi e rusine sa iti spun sincer tot ce patesc, bun sau rau. 

   Pentru ca nu mi-am dorit niciodata frati sau surori. Dar daca ar fi sa aleg acum, tu esti una dintre persoanele pe care le-as alege.

   Pentru ca esti primul lucru bun care imi vine in minte, cand ma gandesc la cel mai rau lucru din viata mea.

   Cred ca Divinitatea ne-a adus impreuna si sper sa ne tina asa. Imi doresc sa ne bucuram una de alta mereu. Si intr-o buna zi sa stam in liniste pe un varf de munte sau pe un colt de plaja. Si sa ne minunam de puterea din noi si de soarele de dupa furtuna.

7297

   E mult timp, mult prea mult.

   Nu stiu ce ma asteptam, sa fie mai usor cu timpul, sa fie mai simplu de gestionat, mai simplu sa ma inteleg, mai simplu sa ma ridic? Nu prea e nimic din astea. Sunt foarte multe informatii, sunt ani si ani in care am adormit cu carti in brate sau cu telefonul cazut pe nas. E mult timp in care m-am documentat, ducand lupta vietii mele, la propriu. 

   E foarte greu sa gasesti un sens in cea mai mare suferinta, eu simt ca il gasesc cateodata, apoi parca imi scapa printre degete si ma urc din nou in carusel. As vrea atat de mult, atunci cand ma dau jos pentru un timp, mai scurt sau mai lung, sa raman jos, sa nu ma mai urc niciodata. Ce ma impinge? Ce nu ma lasa, ce ma trage inapoi?

   Am uitat sensul normalitatii mele pe undeva? Si daca da, unde? La Sfinx, in mare, pe sezlong la piscina, in manusile pe care le-am folosit pe tiroliana, in blana lui Maxi, in vreun taxi care ma aducea din club dupa o noapte de dans nebun, in vreo camera de hotel unde imi odihneam corpul perfect rumenit de soare? Nu-mi mai aduc aminte daca asa e, daca am avut vreodata normalitatea.

   Ma uit la cifrele astea, e o viata, e toata viata mea de adolescenta si de adult. Eu alta nu stiu. Nu stiu cum e sa nu ruleze "what if?" in background. Nu m-a salvat nimc pana acum, nici macar barbatul care m-a iubit ca pe o icoana. "Nu pot sa raman aici.. nu pot sa stau in soarele asta, imi arde sufletul..". Asa i-am zis. Nu-mi venea sa cred ca o zic si nici lui ca o aude, apoi ochi plini de lacrimi si un drum de 225 de kilometri din care nu mai stiu nimic, in afara de o oprire in care eram cu ochii pe sensul celalalt de mers, la toata lumea care se ducea sa traiasca viata mea iar eu ma intorceam spre nicaieri.

   Cand ma intreaba cei care sufera de GAD, ca si mine, daca asta se va termina, simt ca ii mint. Le spun ca o sa fie bine, asa cum imi spun si mie. Le spun ca o sa fie momente minunate dincolo de toate astea. Inca mai cred asta, nu stiu daca voi inceta vreodata sa cred, e o minune ca inca mai cred, stiu.. Dar de un an viata mea nu mai e la fel. E ca un film prost la care trebuie sa ma uit si abia astept reclamele ca sa respir.

   Cand o sa postez aici de la mare, atunci voi fi vindecata. Nu de GAD. Asta nu va trece, am acceptat. Ci de gandurile care imi spun ca nu se poate.

   Ever onward...

Panicile ziua 7279

   1 ianuarie 2017 se termina in cateva minute. Cum a fost 2016? Nu.. nu vorbim de 2016. 2016 nu a fost. Niciodata. Asa cum nu a fost nici 1998, nici 2011. Am fost mult timp om al literelor, apoi am devenit al cifrelor, ca sa redevin al literelor si al cuvintelor pentru totdeauna, zic eu. De fapt iata ca am trait cu cifre si nu mai vreau asta.

   2017 are data mea de nastere in el: 27 01 20 17. Cred ca ma voi juca cu anul asta. Ce mai am de pierdut?

   In seara asta m-am uitat pe mii de poze, cu mii de amintiri si sentimente, ale mele toate. Ma vreau inapoi, atat. E destul sa vreau? E destul sa vreau ca sa si pot? Oare numaratoarea asta se opreste doar odata cu mine? Sau pot merge inainte, fara sa numar zile si respiratii?

   

   First when there's nothing..

   But a slow glowing dream..

   That your fear seems to hide..

   Deep inside your mind..

   Well I hear the music..

   Close my eyes feel the rhythm..

   Wrap around, take a hold of my heart..

   I can have it all, now I'm dancing for my life..

   

   

 

Panicile: ziua 7233

   N-a fost mare, n-a fost nimic. Au fost clipe, au fost momente. Care au durut mai rau cand au trecut decat daca n-ar fi fost poate, desi incerc sa fiu recunoascatoare pentru ele.

   De ce ar avea cineva impresia ca esti masochist sa te chinui singur? Ca nu ai vrea sa faci toate lucurile normale? Ca da, doare cand ti se pune la indoiala tot ce esti tu ca om. Doar pentru ca.. panici.

   De ce stiu toti sa dea sfaturi? De ce nu sunt efectiv acolo, sa te tina strans de mana, pana trece furtuna, in loc sa creada ca stiu mai bine decat tine de ce ai nevoie si ce simti? 

   Cand aud: "iti trebuie o activitate" am o greata profunda si un "sa mori tu, ma???". Sunt as la teorie. AS. Asa cum esti si tu pentru ca nu esti in locul meu. Si ma ingrozeste sa vad cate persoane sunt in locul meu si nu au sprijin si nu au ajutor si se chinuie ani de zile, ani, Zeci de ani. Ma doare pe mine asta.

   

   Azi am crescut dupa ce mi-am luat niste "pumni in plina figura", am realizat ca am nevoie de ajutor. Ca nu ma mai pot lupta singura. Doare si nu trece. Si NU, NU mai tine doar de mine si de vointa mea si de dorinta mea. Am epuizat resursele.

   Mare, soare? Craciun? Sper din suflet, macar pana de Craciun, macar pana de ziua mea, macar pana de Paste, macar pana la vara. Am mai sperat, nu-i de ajuns. Singuratatea mea din ultimul an n-o doresc nimanui. Si nu, nici panicile.

Panicile: ziua 7021

   Cand au inceput? Nu mai stiu exact. Era cu siguranta in 1997, undeva pe la inceputul anului. Asa ca printr-un search "cate zile sunt de la data", am pus ziua mea din ianuarie, ca sa aflu a cata zi e, de cand nu mai e nimic cum era. Nu ca m-ar ajuta foarte mult, pentru ca atunci cand era asa cum era inainte sa fie asa, eu eram un copil. Nu am fost o adolescenta fara panici, o tanara fara panici, o femeie fara panici. Da, viata so far a fost minuntata, dar muzica de fundal a fost data de momentele in care ma sufoc pana la lesin.. 

   Era '97, mama intinsa pe un pat de salon intr-un spital din Centrul vechi. Ii dusesem un desen cu noi trei si ea voma pana la epuizare, a vomat inclusiv pe desenul meu. Atunci i-am zis ca nu mai vreau s-o vad, niciodata. Am revazut-o in Elias, intr-un salon unde mai murea cineva, apoi inca aproape un an, acasa. A mai trait un an pe care nu mai trebuia sa-l traiasca si a facut-o pentru mine. Si apoi viata s-a schimbat radical si panicile n-au mai plecat.

   Cand vad numarul asta, 7021(desi poate fi plus/minus 30-60 zile), ma incearca doua senzatii. Imi vine sa rad, pentru ca la asemenea numere doar "Tanar si nelinistit" a mai ajuns. Si imi vine sa urlu pentru ca ma simt ca o vita marcata cu fierul incins, de o problema care nu e o boala, dar nu e nici ceva de neglijat, de mila unora(pe care o urasc din adancul sufletului), de evitarea altora(pe care nu-i judec dar nici nu-i plac) si de o compasiune care ma zgarie pe creier.

   In cele 7021 de zile am facut un liceu bun si greu - mi-a placut, desi toti profii si colegii stiau ca eu sunt "aia orfana". Am facut o facultate grea - nu mi-a placut, a fost cam singura alegere dupa ce primele doua au picat. Am facut un master - mi-a mers la suflet si mi-a ascutit mintea. Am luat examene cu brio, am luat tot ce era de luat. Am urcat pe munti si am inotat in largul marii. Am iubit, am urat, am ras, m-am logodit, m-am despartit. L-am cunoscut pe Iubire, care e terapia mea cea mai de pret. M-am tatuat. M-am imbolnavit si m-am vindecat. Am vegheat, am ajutat, am plans.

   Poate imi voi numara mereu viata asa, in zilele astea, zilele care au trecut de cand am murit si am invatat sa invii zilnic, ca sa pot trai asa, cateodata pe jumatate moarta, cateodata uitand de tot si fiind mai vie ca oricine. Cert e ca am obosit atat de tare sa ma intreb. Stiu sigur ca mai vine o vara si asta e indeajuns pentru mine acum. Ca sa pot zambi si respira.

   

Panicile

   Bine ati venit! De mult nu m-ati mai vizitat, nu credeti? Chiar imi era dor sa ma sufoc si sa lesin pe strada, sa dau cu curu de asfalt. Imi era dor sa ma duc cu tata de mana sa imi cumpar tigari. Sa plang in perna pana ma invinetesc. Sa imi ia doua ore sa imi fac un dus. Tare dor imi era!

   Acum multi ani cineva a facut o greseala. Ma rog, asta s-a tot repetat in viata mea, cu cineva care face o greseala pe spatele meu. Deci, acum multi ani cineva a facut o greseala. Un medic a facut o greseala. Nu a recunoscut niciodata in fata mea ca a gresit, din contra mi-a zis ca eu am "figuri". Greseala asta o platesc eu, de ani de zile, uneori zi de zi, inclusiv astazi cand a venit tata cu o punga de dulciuri, pe care eu n-am fost in stare sa cobor sa le iau. Am auzit de atatea ori ca trebuie sa ierti pentru a merge mai departe. Nu trebuie sa ierti. Nu trebuie nici macar sa mergi mai departe. Nimic nu trebuie, dupa cum am aflat dupa niste sedinte de psihoterapie si multe zeci de milioane mai tarziu. Nu trebuie. Eu nu sunt Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa te iert pentru ca mi-ai dat viata peste cap. In plus nu mi-ai cerut niciodata iertare.

   Cat de greu e? Haha. Nu e greu, e iad. Trece? Nu stiu. Ce mi-a rapit? Ani din viata, momente, lacrimi, pe care trebuia sa le plang de fericire. Mai pot zambi? Da. Cateodata, pentru ca stiu ca viata ma va razbuna. Alteori pentru ca viata imi da clipe de fericire, construite pe durere, ca s-o acopere, chiar daca sunt un om rau pentru ca gandesc rau. Uneori sunt rea, atunci cand sunt revoltata, asa cum sunt acum..

Cum se face..

   ...ca atunci cand intalnesti un barbat misto, cel putin asa pare, care pare dispus sa aiba grija de tine si chiar are, alaturi de care te simti bine si razi mult, care te ia de acasa (!!!!!) si te mai si aduce inapoi, atunci si tocmai atunci ies din dulap toti scheletii?

    Si nu, nu e vorba de rochiile alea in care arati ca un schelet, pentru ca stii ca grasa nu vei mai fi vreodata. E vorba de scheletii celor pe care ii plimbai cu masina ta si nu-ti dadeau nici macar treijdelei de motorina, de cei care se impacau cu prietena fix cand pareau mai baieti buni de luat in calcul, cei care te lasau sa cari plase in timp ce ei vorbeau la telefon, cei care nu radeau la nicio gluma de a ta, dar se hahaiau ore in sir cand zicea un tovaras "pulamea". Toti aia din cauza carora ai incetat sa mai speri in barbati "normali", pentru ca normalitatea devenise simpla: deszapezit masina, mainile zgariate de la racleta, drum pana la mama naibii, plateste tu nota de data asta, am uitat cardul acasa, ah e 1 martie, se da martsior?, iti iau alta data, nu ma duci pana acasa? Sau, condu jumatate de Bucuresti, de preferat aglomerat, executi o mancare buna, halit, auzi, ma vad cu un prieten, hai iesim maine la film.

    Mai exista barbati misto care nu se transforma in cosmaruri pentru ca te-au inselat cu.. sa zicem "cea mai buna prietena"? Sau care nu au vreo iubita de acum zece ani de care sa fie inca indragostiti? Barbati pregatiti de dragoste? Mai sunt? Hello? Mi-e teama..

Neintelegeri

   Nu te inteleg. Iti pui capul pe perna si respiri usor in timp ce eu as vrea sa ne certam, apoi sa ne impacam nebuneste. Mananci cartofi prajiti cu paine. Asculti imul Champions League tare de tot, desi voi nu prea ajungeti pe acolo. Te enervezi din lucruri care mie mi se par stupide, te aprinzi si clocotesti, apoi iti trece, ca o ploaie de vara. Joci fotbal desi te doare genunchiul si sunt treizeci de grade la zece seara. Nu iti place sa te trezesti la prima ora, orice ar fi. Nu ma prezinti cand apare cineva nou in grupul de prieteni, apoi zici ceva de genul: "sotia mea e cea mai tare". Si eu ma simt amanta :D 

   Si cate nu inteleg la tine, dragul meu. La inceput ma luptam, sa stiu tot, sa cunosc toate reactiile, sa inteleg tot. Pana te-am absorbit, ca pe un univers minunat ce esti si nu m-am mai intrebat nimic. De ce as face-o? Diferentele dintre noi, clare si multe, n-au cum sa ne dezbine. Ca ne iubim. Ce daca eu nu pricep de ce vrei sa mergi numai in stanga mea? Sau de ce schimbi tu vitezele desi sunt capabila si singura. Asa vrei tu? Bine fie. Cui ii pasa de ce? Noi sa fim sanatosi. Si fericiti. Si diferiti.

Prima si ultima zi la corporatie.

Ziua de luni, 13 iulie, va ramane memorabila pentru mine. Am facut un lucru pe care nu ma asteptam sa-l fac, ba mai mult, jurasem sa nu-l mai fac vreodata atunci cand mi-am incheiat contractul la fostul job si am devenit freelancer.    Mboon.    Cu inceputul. Saptamana trecuta, un amic m-a recomandat pentru un job corporatist. A doua zi eram la interviu si obtineam postul. Un post de Project Manager care suna si se anunta minunat, cu beneficii multe, cu posibilitati infinite. Eram wow si decisa sa imi schimb viata profesionala. A doua zi deja luam cina cu directoarea si viitorii colegi. Luni urma sa incep.    Cu mijlocul. Vine ziua de luni. La noua fix eram in birou cu entuziasm la cote alarmante. Stiam ca va fi greu sa ma adaptez unui nou program de lucru dar ma gandeam ca salariul imi va da aripi mai ceva ca un red bull. De la inceput am simtit ca peste tot e frig. Dar frig din ala de iti vajaie capul si iti ingheata sangele. Intre timp am aflat ca asa e setata climatizarea si asta nu se va schimba si ca ma voi "obisnui", asa cum au facut.o si ceilalti. Am facut de peste cinspe ori pipi in cele noua ore petrecute acolo, ultimele trei-patru ori a fost hematurie. Pipi cu sange, ma scuzati. Am incercat sa rezolv problema urinara stand pe o piatra calda pe acoperis. Locul de fumat.    Din "lunch" asigurat de companie am ajuns sa mananc prost si pe banii mei. Un viitor coleg venise ce-i drept cu caserole de acasa la prima ora, dar m-am gandit ca e el mai bio-eco.. Well, wrong. Fiecare manca ce isi aducea de acasa sau isi cumpara. Eu am dat treijdelei pe Mc, pe o salata bulgareasca si vreo zece lei pe apa. Pe apa?? Da. In birou era o butelca de Cumpana, goala. Au sosit butelci pline spre sfarsitul zilei. Desi m-am oferit sa o pun in aparat daca ma ajuta cineva, singurul "barbat" din incapere mi-a zis ca trebuie sa il asteptam pe celelalt coleg pentru ca ei doi "o pun" impreuna. Ca nouaspe kile e grele..    Job-ul meu minunat consta in a face o munca perfect potrivita si pentru cei cu doispe clase, nu neaparat cu bac luat. Dat telefoane, inregistrat firme, contactat telefonic firme, facut dosare. Si inca niste chestii pentru directoare. Si facut cafea sau ceai pentru cei ce vin la intruniri. Deci eram manager de proiecte peste proiecte care nu existau. Initial am inteles ca tipa de pe post pleaca in afara. Fals, pleca in alta parte, evident pe un alt salariu.    La ora unu, toti au spart usa pentru a iesi in pauza. Au "spart usa" fix pe modelul comunist pe care mi-l aduc aminte, de cand mergeam cu ai mei la ei la munca, copila fiind. Mi se parea amuzant ca la ora patru "spargeam usa". La sfarsitul programului, mai aveam jumatate de ora in care nu faceam nimic, dar nu am putut pleca. M-a atentionat un coleg ca nu da bine, ca daca se formeaza o parere aia ramane. Say what?? Nu voiam sa defilez in curul gol prin birou, voiam sa plec pentru ca consumam aerul degeaba. Si parerea mea era ca deja faceam prea mult pipi. Ca aveam deja febra si ma prelingeam pe scaun. Ca simteam ca imi sapa creierul cutia craniana, ca va evada si va pleca. Nu inainte de a ma scuipa pe buna dreptate. Asa ca am stat toti letargici, pana cand pe monitor a aratat 18:00, moment in care lumea s-a imbluzit la lift. "Spart usa" again.    Cu sfarsitul. Am plecat de acolo pe sapte carari si nu eram beata. Eram dezamagita. Ca in Romania vin straini care sa isi bata joc pe bani putini. Ca te trimit in vacanta la Nisa si te trezesti in cort in Vama, cum ar veni. Sau la un "doua stele" cu geamurile sparte.    Am plecat plangand, obosita fizic si psihic, si fututa si cu banii luati, aia de motorina, aia de parcare, aia de mancare. M-am pus in pat cu ochii rosii de la clima dracului, cu sticla calda intre picioare si cu febra. M-am trezit cu frisoane, cu gatul praf, cu ochii praf, cu febra la locul ei. Am coborat la farmacie si abia am ajuns acasa, efectiv picioarele nu ma mai ascultau, aerul de afara simteam ca ma imbolnaveste.    De ieri ii admir mult mai mult pe cei care accepta toate astea. Ii admir pentru ca indura. Eu nu pot indura. Si mai mult decat atat, eu am prea multe resurse si prea multa determinare ca sa indur. Da, sunt voci care isi fac griji pentru pensia mea, pentru veniturile mele, pentru "inconstienta" mea, pentru ca "ce viitor am eu cu traduceri si bijuuri?". Poate ma apuc de videochat. Poate ma apuc de maturat scari de bloc. Poate o sa castig la loto.    Wtf?? Cainele moare de drum lung.. din pacate. Eu traiesc bine si fara grija altuia. Ceea ce va doresc sincer si din suflet si voua!

Judecati si fericire

   "I'll tell you all about it when I see you again.."

   De ce simt oamenii nevoia sa judece? Fara sa cunoasca o situatie, fara sa cunoasca un om cu adevarat, fara sa ii stie noptile fara somn si pline de demoni sau zilele cu atata fericire, ca inima ar vrea sa explodeze atunci si acolo, ca mai plin de atat nu exista si asa vrea sa fie un sfarsit. Plin.

   Mi se pare de o ipocrizie fara margini sa judeci viata cuiva. Atata timp cat nu sta cu tine in casa, cat nu ii dai de mancare, nici nu-i platesti tampoanele, nici nu-i zambesti cand se trezeste si nici lacrimile nu i le stergi si nici bucuriile nu i le impartasesti. De ce esti mai bun pentru ca ai un job in corporatie? Pentru ca esti avocat si influentezi vieti? Pentru ca esti medic si salvezi vieti?

   Inca tin minte vremea comunista. Foarte reprezentativ era sa ai pe usa de la intrare numarul apartamentului si apoi titlul si numele. Da, TITLUL, ing. Popescu, dr. Ionescu, av. Ghita, gunoier Andrei (n-am vazut, dar de ce nu??). Asa si acum, ne vrem vestici, desi nu stim exact ce inseamna asta in afara de faptul ca aia castiga bineee. Dar defilam cu titlurile noastre comuniste, cu sabloanele de munca la program, cu cat esti mai ocupat, cu atat esti mai bun. Si mai depresiv si mai singur si mai trist si mai fara capatai.

   Mamele care aleg sa isi creasca copiii si sa lase sotii sa munceasca, sa rasfete familia, sunt catalogate ca niste casnice triste, care intind mana la barbat pentru bani de pedichiura. Barbatii care nu se casatoresc sunt gay cu siguranta. Femeile care sunt singure sunt prea curve ca sa le mai ia cineva.

   Si eu? Eu sunt cate putin din toate. Pentru ca imi permit o zi la piscina in miezul zilei sunt o vaca lenesa. Pentru ca nu am cont privat de pensii sunt o inconstienta. Pentru ca am treisunu de ani si nu sunt "asezata la casa mea" sunt o defecta. Pentru ca nu profesez pompos sunt o proasta. Pentru ca fac in sfarsit, dupa ani de facultate (si a fost si greu si am invatat, da??), ani de master, ani de job, ani de traduceri si ochi bulbucati in monitor, ani multi si grei de panici sufocante, pe care nu le va intelege nimeni vreodata si jur ca nu trebuie, dupa toate astea sunt LIBERA. Nu-mi pun titlul pe carti de vizita, nu-mi fac un CV de zeci de pagini (mda, am vazut si d-astea..), ma prezint simplu si reprezentativ: sunt Ralu, creez.

   Daca e vreo problema in asta, nu e problema mea. Imi pare rau sa rup prietenii pentru asta. Imi pare rau sa intorc spatele pentru ca i se umfla unuia sau altuia vena corporatista sau pipota de muncitor asiduu. Si nu-mi pasa si mi-e bine cand nu-mi pasa. Poate n-o sa-mi bubuie niciodata cardul ca altora. Dar o sa-mi bubuie inima de fericire, ca si pana acum, pentru o mie de vieti.

    

In loc de titlu

   Stau de doua ore in fata calculatorului. Am deschis blogul cu gandul sa scriu si m-am trezit ca mi-e greu sa imi astern gandurile. Sau poate teama. Si ma decisesem ca nu mi se mai face teama niciodata.. Am vreo cinci ferestre deschise, una dintre ele e youtube-ul, unde am pus niste melodii de vara. Ma simt atat de singura ca inima imi urla mai tare decat boxele date la maxim, decat vecinii dezaxati care se cearta. 

   Si de fapt sunt singura, pentru simplul motiv ca nu respira nimeni in aceeasi camera cu mine si de lucrul asta mi-e dor tare. Ma uitam mai devreme la cupluri care treceau mana in mana pe strada si incercam sa imi fac cate un scenariu pentru fiecare. Stiu ca relatiile nu sunt asa cum par din exterior, ca sunt mai nasoale sau mult mai frumoase, niciodata asa cum par. Iar mie imi vine sa plang, sa urlu, sa sparg, sa arunc totul pe fereastra si cand ma trezesc dimineata sa fiu si eu mana in mana. In fiecare dimineata.

   Cred ca m-am uitat pe toate pozele pe care le am. Si m-am vazut in unele dintre ele asa cum nu ma mai vad acum, razand asa cum o fac atunci cand nu sunt doar fericita, ci am si infinita incredere in persoana de langa mine, cand mi-e bine, cand nu adorm si nu ma trezesc singura, cand nu gatesc doar pentru mine, cand nu conduc cu ganduri inundand noaptea. Mi-e bine si acum, doar ca nu mi-e bine cu totul si nu vad sens pentru care intr-o singura viata pe care o am sa imi fie altfel decat bine cu totul. Pentru ca nu banii, nu succesul, nu diplomele, nimic din astea m-au facut vreodata sa rad cu totul, desi atunci credeam ca si asta e motivul fericirii. E motiv dar prea mic. Sentimentele m-au facut deplina. Acum le declar pierdute.