Glumesc cu tatal meu, spunandu-i ca tot norocul din familia noastra l-a luat el, cand a castigat la loto prima lui masina, la scurt timp dupa ce isi luase carnetul, plus zece mii de lei (cam douazeci de mii azi). Cu masina aia a urmarit-o si pe mama, am scris intr-un post anterior :)
Eu nu am avut bani, sa dau de permis cand am implinit optispe ani, ca n-au fost, erau alte prioritati atunci. Am avut sufletul tandari, un an si ceva, pentru ca ii vedeam pe cei de varsta mea cu masini si permis. L-am luat si eu, din prima, in Vinerea Mare din 2003, la 31 de zile fix dupa ce facusem prima ora oficiala de condus. Nu am plans de fata cu politistul, nici cu instructorul care m-a adus pana aproape de casa. Dar Doamne cat am plans! Plangeam si radeam. Si iar plangeam. Am ridicat permisul dupa vacanta de Paste si de atunci a fost bunul meu cel mai de pret si realizarea mea cea mai mare.
Am primit Dacia tatalui meu, sa ma plimb si sa merg la facultate. Am iubit-o, asa ciudata cum era, cum se oprea in mijlocul intersectiei, cum scotea fum pe sub capota, cum ramaneam cu schimbatorul in mana. Dupa vreun an, a aparut in viata mea masina in care mi-am trait fericirile, primul VW. Cate rasete a auzit masina asta, cata bucurie, cata veselie, cate drumuri faine a avut sub roti. Da, radeau unii cretini de mine si imi ziceau ca ma plimb cu dricul, ca masina mea era maaareee, sa am spatiu sa-l umplu cu toata viata din mine, dar pe cat ma dureau vorbele, pe atat eram de plina in suflet.
Dupa ce m-am imbolnavit (si mi-am revenit), acum multi ani, am primit-o pe a doua VW. Pe care am adorat-o. Care m-a purtat in niste locuri in care m-am incarcat de viata, care m-a facut sa simt cum spumega asfaltul sub mine si de care n-a mai ras nimeni. Ca n-am mai permis si nici n-au mai indraznit. A fost o relatie dragoste-ura in unele momente, a fost dragostea mea cu nabadai, dupa prima dragoste pe care am acceptat-o cu toate greselile si imperfectiunile ei si a doua care parea ideala si eterna.
Si s-a facut praf intr-o zi. Praf si pulbere. N-am putut sa ma duc s-o mai vad, mi-au fost de ajuns cateva poze. Am primit in doua pungi tot ce adunasem in ea, in casa mea departe de casa. Si am plans de mi s-a cutremurat lumea si sufletul si viata.
Pana cand mi-am luat-o pe EA, a mea de acum. Dragostea mea matura. Care nu m-a dat pe spate din prima, dar pe care am descoperit-o usor, usor si acum nu stiu daca imi vad viata fara ea. In seara asta ma uitam ca intrasem pe rezerva de motorina si m-am gandit.. "hai sa-ti umplu rezervorul, cum imi umpli tu inima". Si am pozat-o, in parcare la Mega. M-am uitat intai la ea, asa perfecta in toate imperfectiunile ei inchipuite de mine. Si am iubit-o si mai mult decat credeam ca pot.
Era odata o fetita, care statea in scaunul din dreapta si ii schimba vitezele tatalui ei, la inceput la comanda, apoi stiind complice cum toarce motorul si ce ii cere masina. Aveam 7 ani si ma indragostisem, era pasiunea mea, plimbarea aia din fiecare seara in care faceam concurs de "capitale ale tarilor lumii". Si fetita asta a avut un vis, cel mai mare. Nu, nu sa imbrace rochii de mireasa. Nu sa aiba copii. Nu sa calatoreasca in nu stiu cate colturi de lume. Nici chiar sa gaseasca barbatul ideal. A visat sa nu stea in dreapta, ci sa stea in stanga, in full control, in scaunul soferului pentru viata ei, sa isi schimbe vitezele si sa asculte cele mai dulci sunete. Anvelopele care se contopesc cu asfaltul si motorul care toarce. Si cred ca se mai gandea la muzica buna, pe care atunci o asculta doar dintr-un casetofon cu baterii din alea mari, cand se intindea pe bancheta din spate la drumuri lungi si numara toate stelele.
Sursa foto: www.pinterest.com
