duminică, 24 august 2014

Al meu, a mea, ai mei, ale mele.

   Cand ma gandesc la mama, sufar pentru tot ce a pierdut. Azi am deschis ochii in lumina diminetii cu gandul la ea. Si n-am mai vazut-o invinsa de viata. A castigat. Tot ce a primit cu bratele deschise, tot ce si-a luat singura din viata asta, e al ei. Fiecare loc in care a calcat e al ei si ramane asa indiferent cati pasi s-au asternut. Momentele, anii buni de dragoste, toate ale ei. Nimic nu se poate pune peste. Mama e unica si irepetabila. Eu sunt a ei intr-un fel in care nu voi mai fi a altcuiva vreodata. Si nu pentru ca e mama, ci pentru fiecare privire sau gest marunt dintre noi, intre care nu a stat nimic. Mana ei blanda e tot pe mine, oricine m-ar fi atins peste atingerea ei.
   Eu am pierdut? Niciodata. Nici-un fir de nisip pe care am calcat. Totul ramane al meu. Apa marii ramane a mea pentru ca oricati oameni erau in jur, in acelasi loc, nu era nimeni in locul meu, cu emotiile mele. Nu simtea nimeni ce simteam eu. Fiecare varf de munte, fiecare asternut, fiecare tricou, am fost eu acolo. Cine a fost inainte nu conteaza, cine vine dupa mine nici atat. Pentru ca o haina care a stat pe mine a strans in ea trairile mele dintr-un moment unic. Tot ce am atins vreodata, tot ce am privit, toate melodiile pe care le-am ascultat, sunt toate ale mele. Emotia, dragostea, suferinta, bucuria din mine, toate s-au imprimat. O amprenta de nesters.
   Este limpede, ca un izvor de munte siroind printre pietre albe, stralucitoare in soarele bland, ca pomul asta, pe care il vad in fata geamului acum cand scriu, e tot al meu. Nu pentru ca l-am plantat eu. Sau l-am udat. Sau l-am crescut. Pentru ca n-am facut nimic din toate astea. Ci pur si simplu pentru ca eu, acum si aici, il privesc cu un sentiment care imi apartine. Si frunzele o sa inceapa sa ii cada, verdele o sa dispara, o sa cada zapada peste el. Insa va renaste la anul. Si cand il voi privi cateodata, voi sti ca sunt tot acasa, scriind randurile astea, cu dragoste in suflet, intr-un moment in care nimeni nu-mi poate lua nimic si nici nu-mi poate da nimic. Nimic, decat ceea ce imi doresc in viata asta, care fara dubiu este o minune.
   Poate ma intrebati: "Daca dispare pomul? Il rupe vantul, il taie cineva, se usuca si moare." Poate disparea de pe fata pamantului ca nu mi-l va lua nimeni din suflet.
   Si tot metaforic vorbind, tot despre copacul asta. Poate ma intrebati: "Cum asa? Si eu privesc copacul. Nu e si al meu?" Nu, nu e. Si nu va fi niciodata asa cum il am eu, in ochi, in gand, in suflet. Nu e pentru ca nu sunteti EU. Nici nu veti fi vreodata..


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu